◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro14.04.2024

„Constelații diamantine”, nr. 4 (164) / Aprilie 2024. Jocul minții

Căutări

Indiferent de voința lui, omul, în mersul lui spre împlinirea destinului, trăiește și se definește prin căutări. El caută un drum, drumul care să fie numai al lui și să-l ducă pe culmi înalte, el caută o iubire, ca principiu al esenței vieții și al speranței, el caută frumusețea, fericirea, gloria. Chiar dacă e înfrânt, el se resemnează prin tăcere dureroasă și adâncă și se exilează într-o liniște plină de tristețe sau se zbate într-un imens chin, dezechilibru, asemenea unei păsări rănite în zborul ei spre un urcuș suprem. Dar nu contenește, o clipă, să caute. În fond, ce înseamnă aceste căutări? Nu am putea trăi liniștiți, calmi, duși de o apă iluzorie, la întâmplare, fiecare la locul lui – fiindcă, orice s-ar spune, omul are, în univers, un loc al lui, bine definit, loc în care nu încape decât el însuși. Asemeni râului, izvorât din munți, ce parcurge un drum sinuos, în căutarea unei mări unde să-și îngemăneze apele într-o firească alcătuire cu valurile, omul nu face altceva, în toată această traiectorie a lui prin lume, decât să și caute, în final, o moarte; o moarte ce nu înseamnă neapărat eșec, deziluzie, ci mai degrabă o eliberare, o descătușare de sine și de viață.

 

Purificare prin jertfă

„Purificarea prin jertfă”. Să se fi gândit țăranii la această expresie, când au tăiat copacii de-a lungul șoselelor? În filozofia lor simplă și înțeleaptă, să-i fi dus mintea la purificarea câmpiei, la fertilizarea ei prin uciderea străjerilor în așteptarea timpului de înmugurire și în vegherea păsărilor prinse într-un zbor infinit? Să se fi împiedicat drumul, în întâmpinarea mersului roții, de freamătul tremurând al crengilor deșteptate în fiori de primăvară? Să fi gândit țăranii, în această tăiere simplă și grăbită, la o eliberare a câmpiei, la o prelungire a ochiului deschis în unduiri de brazdă-ntoarsă spre orizont în închipuirea unei ape, simbol al curgerii eleatice? Plantați cu grijă și fără grabă, după datini străvechi, ca o succesiune de forme și contururi, meniți să oprească curgerea liniștii în vastitatea câmpiei, arborii aceștia strânși în cercuri concentrice și destinși în mângâiere lină spre cer, fără rod și fără sensuri precise, aduc mai aproape melancolia și dorul de pădure. Distrusă, „atmosfera arhitecturală” supusă principiului echilibrului, într-o expresie de deznădejde, este surprinsă, din goana timpului, nu într-o moarte chinuită, dureroasă, ci într-o liniște deplină, într-un somn adânc. Șoseaua nu pare speriată, deși înțelege răpirea crâncenă a semnului verticalității, ci numai tristă; o tristețe ce sporește și mai mult măreția de deschidere către imensitate. (Doina Drăguț)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *