Suntem diferiți. Și e normal să fim așa. Suntem la fel. Și e firesc să nu ne deosebim, totuși, prea mult. Gravităm în jurul acelorași principii și le tălmăcim, de-a lungul timpului și de-a latul așezării latitudinal-longitudinale, îndeajuns de complex încât să avem dreptul de a spune aceleași lucruri în diferite moduri, până când toate se așază sub simpla înduplecare a cuvântului în conformitate cu specificul unor idei locale, mai mult sau mai puțin coerente. Suntem altfel și identici, iar în asta constă valoarea noastră, farmecul nostru.
Dincolo de orice graniță, apare specificul fiecărui neam, conform unor cutume și unor gânduri cu un caracter pur național, alipite înfățișării noastre intelectuale și transplantate în viața fiecăruia, ca determinante ale propriei existențe, aparte de tot ceea ce suntem sau am putea să fim. Iar acest lucru a devenit un loc comun, o definire a împlinirii noastre comune, un semn ușor îmbujorat al moștenirii pe care o vom lăsa, mai departe, celor care ne vor urma.
Se vorbește adesea, complex, despre dezrădăcinare și despre urmările ei, înfiorătoare, de lungă durată – cu repercusiuni asupra generațiilor prezente și viitoare. Iar acest lucru ne înspăimântă, pe bună dreptate, deoarece este greu, groaznic de greu să ne imaginăm lumea noastră… fără noi și ale noastre. Ne debusolează măcar gândul că am putea construi un viitor departe de urmele palpabile ale trecutului nostru. Cum am putea să concepem devenirea dincolo de sanctuarul firesc al propriilor rădăcini?
Am văzut, în ultimul timp, destui oameni expatriați. Este o urmare stranie a vremurilor pe care le trăim, în care lipsurile și războaiele îi alungă pe mulți către zări aparent mai senine sau, măcar, mai ferite de semnele dezastrelor. I-am perceput liniștiți și mulțumiți, împăcați cu soarta care i-a aruncat pe alte țărmuri, printre alți oameni, cu alte stindarde și alte cutume, într-un perpetuu altcumva, necesar adaptării și supraviețuirii. Le-am admirat forța și le-am deplâns soarta, întrebându-mă, adesea, cum fac față schimbării, în ce fel izbutesc să își dedice ființarea supraviețuirii, nu simplului, normalului confort. Și încă nu știu să definesc lungile, chinuitoarele clipe ale expatrierii.
Mă aflam, zilele trecute, în trafic, pe Litoralul nostru lipsit de turiști, dar împovărat de (probabil) bunele decizii ale aleșilor locali, care asfaltează străzi, apoi le aplică adânci tranșee, pentru schimbarea canalizărilor, țevilor de gaze ori altor accesorii ale minimului confort, urmând ca, după aceea, să le asfalteze din nou. Știți dumneavoastră, acel neîncetat, înnebunitor slalom printre gropi, lăsat la mica înțelegere între participanții la trafic, unde ridici mâna de pe volan, mulțumindu-i celui care nu te-a lăsat să te prăvălești în cine știe ce crater, abia semnalizat, chiar dacă el a fost obligat, pentru aceasta, să se cocoațe pe cine știe ce bordură supradimensionată. Din fața mea, fără prioritate, venea o mașină, rapid și consecvent.
Pe dreapta mea se ridica, în toată splendoarea, un trotuar înalt. Am înaintat, gândindu-mă că autoturismul de pe contrasens, măcar în ultimul moment, va trage înspre propria dreaptă, unde gropile fuseseră – rudimentar, e drept – astupate. Apoi, la milimetru, am intrat într-un soi de scuar gândit (bănuiesc. Recunosc, nu am prea multă imaginație în domeniul stradal-arhitectural) ca refugiu spre binemeritata odihnă a bicicliștilor eșuați de pe lunga și lata lor pistă. Am răsuflat ușurat, văzând cum mașina din față trece la câțiva milimetri de propria mașină. Și am trecut, liniștit, peste vizibila referire la mama și la alte câteva neamuri apropiate invocate de șoferul ușor țâfnos al autoturismului căruia i-am făcut loc.
Fără nicio intenție reprobabilă, din pură curiozitate, am privit în retrovizoare, pentru a vedea numărul celui care mă înjura, încă, de zor. Știți cum se întâmplă, șoferii din anumite zone ale țării sunt mai nervoși și mai inventivi în privința injuriilor decât ceilalți. Merită să vezi, uneori, cine este mai pitoresc. Doar că, pe bara mașinii a cărui conducător îmi explica neaoșe, complicate treburi românești, se odihnea, cuminte, un număr de Ucraina. Iar pasagerul meu, un amic mucalit, a exclamat: „Ia uite, domnule, ce i-am spurcat și pe ăștia!”.
Mi s-a spus că primele lucruri pe care le înveți într-o țară străină sunt cele legate de simplul confort – cuvintele care se referă la mâncare, băutură etc. Iar apoi, când deja îți devine acel loc un soi de acasă-departe-de-casă, deprinzi înjurăturile locale. Vă jur că, în loc să mă enervez – așa cum fac de obicei, atunci când văd coparticipanți la trafic amestecând rude și divinități într-un melanj urzicător –, am izbucnit în râs, gândindu-mă, amuzat, că noi, românii, dincolo de orice altceva, am izbutit să îi învățăm pe oaspeții noștri niște chestiuni tare complicate, cu un pronunțat specific etnic. Ceea ce înseamnă, probabil, că, mai târziu, după ce se vor termina problemele ridicate de șleampăta invazie rusească, vom putea auzi, pe șoselele din preajma Odessei niște urări din suflet, de mamă, în purul grai românesc. Pentru că (nu este așa?) lucrurile pe care le înveți, în momente de cumpănă, îți rămân în suflet și în minte, vreme de cel puțin o generație. Iar trecutul – fie el recent și vremelnic – se oglindește în viitor…
pr. Alexandru Pripon / UZPR