Urmărindu-și personajele pe fondul realităților social-politice ale vremii, pentru care dovedește o vocație a comentariului analitic de mai largă cuprindere istorică, precum și de o punctual refracție critică a actualității românești (v. tabletele
mensuale pe teme stringente ale actualității românești de azi din „Acolada”), dl Radu Ulmeanu reușește în romanele „CHERMEZA SINUCIGAȘILOR” și „SIBERII” să ne ofere unele din cele mai aplicate și critice scrieri despre deceniile de groază ale dictaturii ceaușiste și cele ale perioadei post-comuniste, avers și revers ale societății românești care, aparent, ar fi într-o antinomie totală, când de fapt s-au manifestat în relații insidioase de continuitate, de metamorfozare a „jocului” în varii ipostaze. Căci dincolo de utopia unui post-comunism care a rupt „total” cu trecutul, avem a face cu acele mentalități „reziduale” (Doinaș vorbea de „comunismul rezidual”), de abilă travestire înșelătoare, ce au furnizat, prin strategii și tehnici manipulatorii, doar iluzia schimbărilor profunde, „sistemul” în alerta lui tranzitorie schimbându-și doar „conducătorul” prin modularea unei revoluții populare într-o lovitură de stat. Prozatorul are în compoziția formației sale nu atât spiritual meditativ-speculativ al eseistului câ tmai ales observația plină de substanță cu aplomb a unui alert condei jurnalistic, modalități de creație ce se concură, se întrepătrund și reușesc a da măsura unui registru prozastic de reale calități și virtuți artistice.
CHERMEZA SINUCIGAȘILOR (ediția a II-a revizuită, Editura „Grinta”, Cluj, 2016, 366 p.) este un puternic roman anticomunist, cu o viziune din interiorul aparatului administrativ din municipiul Scuteni, capitala din 1967 a unui județ din partea de nord-vest a țării. Protagonistul Grigore Lapteș, profesor și artist plastic recunoscut în orașul de pe Someș – un alter ego al autorului, desigur, până la un punct, de unde ficțiunea își intră în drepturi – este surprins într-un moment de cumpănă, adică de mari prefaceri, acțiunea rezumându-se la anii 1989 și prima parte a lui 1990, culminând cu alegerile din ziua de Duminica Orbului (20 mai 1990), când FSN-ul lui Ion Iliescu, transformat în partid politic în ciuda supremei declarații din primăvară, câștigă „zdrobitor” alegerile prezidențiale prin care noua putere (confiscată, de altfel, la Revoluție) devine legitimă…
Romanul urmărește implicarea profesorului grafician Grigore Lapteș în tumultul evenimentelor, odată cu declanșarea revoluției în Scuteni, eroul romanului fiind un fel de „hidalgo” în ampla acțiune a noilor prefaceri revoluționare: „Exaltatul, zăltatul, cum îi spuneam uneori în sinea mea – mărturisește în capitolul inițial ziaristul Andrei Cetea de la ziarul local – era dulce și grav, dar cu ele, cu fetele astea era plin de farmec și, sensibil la rândul lui, nu mă mai miră nimic în privința capacității lui de a le înțelege.” Bun cunoscător al vieții lui Lapteș, colegul și amicul Andrei Cetea deschide și încheie, cu propria-i „voce” romanul acesta dens și proteic în consistența-i evenimențial-tematică. „Punctul (lui) forte și un posibil ascendent față de Grigore” consistă în „faptele” ce vorbesc de la sine, căci, dacă în privința aventurilor sentimentale cei doi amici rezonau, în felul de a se implica în prefacerile din viața cetății, opțiunile acestora se vor dovedi total antinomice. Astfel, capitolul ce deschide romanul, „Mărturie despre un posibil hidalgo”, reproduce „vocea” narativă a lui Andrei Cetea, care face o sumară prezentare biografică amicului profesor, „mare artist” silit a conviețui alături de tot felul de învârtiți și carieriști în plan cultural, politic și securistic, acolo în viața culturală din Scuteni, unde „funcționau din plin motoarele educației patriotice și revoluționare pentru toate categoriile populației, de la copiii de grădiniță, deveniți «șoimii patriei» până la pensie…” (p.31) La un moment dat chiar îi va reproșa sarcastic lui Lepșa că „voi, feseniștii, ați dus țara de râpă” și că a devenit un „trepăduș cultural” prin seriozitatea cu care și-a asumat „rolul”, lipsit de „simțul umorului”. Grigore îi răspunde că el nu mai este fesenist „de la apariția partidului” care va confisca Puterea la 20 mai 1990. Să reținem că la 25 aprilie 1990, Grigore Lepșa publicase în ziarul local un articol foarte virulent la adresa regimului iliescian, „Bomba din Piața Universității”, atitudine fatală pentru ce i se va pune la cale…
„Acesta era punctul meu forte („ascendentul meu asupra lui”), faptul că nu m-am încurcat niciodată, nu m-am băgat niciodată de bună voie în situații
fără ieșire” – precizează în capitolul final, „Despre un cavaler al tristei, ridiculei figuri”, același gazetar Andrei Cetea. Dar el, se pare, tot ce-a făcut în viața lui a fost exact în direcția asta. (…) A trebuit ceva carne de tun pentru ca nomenclatura comunistă să fie pusă pe fugă în decembrie ’89? Desigur, printre primii care au picat la fața locului ca musca în zăr a fost el, Grigore. Măcar dacă s-ar fi ales cu ceva din asta. Dar ți-ai găsit! Când ar fi fost de câștigat, de rezolvat ceva, când mai toți «revoluționarii» și-au încropit câte-o afacere mai mult sau mai puțin bănoasă, profitând de poziția câștigată, el s-a retras din nou la catedră și la desen, dând astfel de Monica, eleva lui și de mama ei, colega, și băgându-se în rahat până-n gât.”
„Ce l-o fi făcut – se întreabă într-o ironie retorică pragmaticul ziarist Cetea – să ia parte la revoluție, umila, modesta și falsa noastră revoluție dintr-un colț de provincie unde abia dacă a existat gloria unor împușcături răzlețe, nicidecât a unor răniți cât de cât, dacă nu a câtorva morți…” De aceea, precautul coleg rămas în expectativă, dovedindu-se „mai înțelept decât el”, scrie despre „elanul donquijotesc” al profesorului artist Grigore Lapteș, pe care „l-am condus atunci în 22 decembrie câțiva pași spre sediul partidului comunist, apoi m-am îndepărtat încetișor de grupul proaspăt format ce striga lozinci împotriva lui Ceaușescu.” În acest fel, dorindu-și asta, Grigore devine coordonator al comisiei de presă, artă, învățământ și cultură, din noua structură de conducere a județului, Consiliul Județean al FSN și apoi al CPUN-ului, un fel de secretar pe județ cu propaganda al fostului PCR (factor decizional nr. 3 în fosta ierarhie de partid). Prilej de a ni se face cunoscute tot felul de acțiuni, vânzoleli și aranjamente privind preluarea puterii și exercitarea acesteia prin reprezentanți și factori de influență, situații care s-au petrecut aidoma în întreaga țară, neprecupețindu-se scenariile cu „teroriștii” evaporați mai apoi, destul de sângeroase în multe locuri din țară, inclusiv în București unde asupra balconului din care vorbeau „reprezentanții” noii puteri nu s-a tras niciun glonte… O revoluție transmisă în direct la televizor, cu zvonuri cât mai alarmiste și rafale de mitralieră pentru a ține sub frică masele… Un Dosar atât de sângeros care zace și azi, după trei decenii, în sertarele parchetelor militare și atâtor entități juridice, pentru care ideea de dreptate s-a dovedit de atâtea ori, iremediabil, strâmbă… O justiție călărită de factorii politici și deopotrivă de spiritul remanent al unui incriminant mod de comportare instituțională, devenită „terorism de stat”…
Râvnind la gloria de „cavaler al tristei figuri”, scrie Andrei Cetea, „aceasta ți se refuză, oferindu-ți-se doar ridicola figură, rămânând ridicolă în veci de veci./ Ce putea fi mai ridicol decât acest prieten Grigore Lapteș care, urcat pe baricadele unei revoluții, să concedem, nu de catifea, ci de sânge, chiar dacă a fost un sânge vărsat în scopul deturnării ei, se pomenește la câteva luni după aceea cu un ochi scos de niște găligani pe malul râului, împodobindu-se apoi cu un bandaj negru de pirat în plin secol XX, departe de orice briză marină. Pentru ca apoi să fie găsit gol în patul său, ucis de o tânără suferind de paranoia sexului, așa cum Ceaușescu suferea de paranoia puterii./ Așa cu Grigore. A fost ultima, singura lui cucerire în materie de femei pentru care nu l-am invidiat, la care nu am râvnit niciodată. Și am scris aceste sumare mărturii eu, diacul gazetar Andrei Cetea, la câtva timp după moartea lui, cu tot acest ascendent moral, faptic până la urmă…”, s.m. (p. 360).
Consemnată astfel de „diacul gazetar Andrei Cetea” (un alt „alter ego” al scriitorului, desigur!), hronicul tragediei din viața lui Grigore Laptiș, cu reverberația de memorial cronicăresc, deschide un ecou de oratoriu moral, felul în care s-au petrecut lucrurile fiind, însă, altul. Ziaristul Cetea, neștiind cu adevărat cele întâmplate – pe care numai vocea auctorială le-a reținut, ca acțiuni criminale concertate între putere și mâna executorie a poliției politice – consemnează versiunea oficială a „crimei pasionale”, îndoindu-se încă o dată de caracterul moral rectitudinal al amicului ucis! Era vorba, de fapt, de o descindere punitivă a unor indivizi înarmați care, după ce-l împușcă pe profesorul „disident”, pun în mâna fetei pistolul încă o dată descărcat în Grig, după care o violează bestial până la pierderea cunoștinței, și astfel Monica ajunge în ospiciu.
Capitolele amintite, consemnate prin „vocea” lui Andrei Cetea, asigură, de fapt, acea tehnică a rotunzimii (tehnica „corpului sferoid”), de care vorbea Liviu Rebreanu în plan naratologic, evidentă în marile sale romane („Ion”, „Pădurea spânzuraților”, „Răscoala”). Nu este singurul semn al modernității asumată de prozatorul nostru, romanul uzitând și de evidențierea altor voci, precum aceea a Monicăi Meleșcău internată în ospiciu și abuzată sexual de personalul unității (18. Primele stele), ba chiar de deschideri ale intrigii într-un registru de un hilariant realism fantastic, cu scene de sexualitate în plan oniric, cu strigoi și apariții spectrale, în „casa cu fantome” în care trăiește liceanca Monica („povești de groază cu strigoi și vampiri”, p. 240). Casa respectivă este, de fapt, un loc al orgiilor lesbiene practicate grupul feminist alcătuit din mama acesteia, profesoara Olga Meleșcău (părăsită de soț, inginer constructor plecat pe un șantier al patriei), frecventată des de colegele Roza (profă de filosofie), Mihaela Crețu (de biologie), de bibliotecara Simona Chirculescu sau de mai tinere ca Mihaela Vulpescu sau Ramona, colegele de clasă ale Monicăi. Un musafir sfârșind prin a fi „nepoftit” este și spiritul „intermediar” de purgatoriu al lui Doru Mihăilescu, apariție fantasmatică, nimeni altul decât un tânăr mort după ce-și susținuse bacalaureatul, cunoscut la liceu de Monica Meleșcanu, asupra căreia defunctul exercită o fascinație sentimentală aparte. Tânăra frecventează locul de veci al defunctului tânăr (chemat la ea de Elvira), ducându-i flori și trăind în camera ei, în „starea de vis”, o adevărată mistică erotică față de adoratul dispărut, devenit un fel de „zburător cu negre plete”, o apariție de o consistență spectrală irezistibilă, în definitiv un spirit vampiric dar „protector”, de care până la urmă Grigore Leapșa o va vindeca (printr-un ritual de anihilare a strigoilor, la fața locului, cu ajutorul unor țigani care, deshumând cadavrul, îi înfig în inimă un țăpuș!). E aici ceva dintr-o întreagă filmografie occidentală, amintind totodată și de „Domnișoara Cristina”, micul roman al lui Mircea Eliade, construit pe substrucția acestui mit fantastic din mitologia românească. Un fel de realism magic care implică și moartea, altfel inexplicabilă, a profesoarelor din grupul feministelor, Olga și Simona, dominate de același spectru fantomatic feminin, de strania fosforescență care-l va răpune și pe maiorul Dragnea (amintind de priapicul colonel de securitate din „Siberii”).
Următoarele capitole, „2.Tăiere de porc” și „3.Deci, revoluție”, completează atmosfera tulbure, de exaltare și iluzii, din acel decembrie însângerat, când, în ziua Crăciunului, cuplul Ceaușescu este capturat, judecat și repede executat de un tribunal militar constituit ad-hoc, noii conducători ai țării apărând la televizor ca „salvatori”. Era nevoie de o diversiune a teroriștilor, inventați de noul „emanat” președinte Ion Iliescu, a cărui politică se va dovedi în rezonanță cu Moscova lui Gorbaciov și foarte abilă, manipulatoare și recuperatoare, reușind printr-o strategie diabolică să „confiște” Revoluția și să salveze instituții și o clasă politică împotriva cărora se ridicase poporul în acel decembrie 1989. Fosta Securitate devine Serviciul Român de Informații, aceeași Mărie cu altă pălărie, care se pune în slujba „Salvatorului”, prin tot felul de jocuri și stratageme, culminând cu instaurarea „legitimă”, în urma alegerilor din Duminica Orbului, a noului regim menit să salveze idealurile înalte ale comunismului „întinate” de dictatorul Nicolae Ceaușescu… Trecerea în revistă a aspectelor ce caracterizau România din ultimii ani ai dictaturii dovedește o cunoaștere îndeaproape, trăită, a epocii, cât mai obiectivă și netrucată, o evocare „sine ira et studio” a acelor evenimente, când cultul dictatorului și al odioasei savante „de renume mondial” se constituie în funcție și de împrejurări externe, fiind zdrobit prin mitingul din 22 decembrie din piața Comitetului Central al PCR, când incitarea/ revolta populară îl pune pe fugă pe dictator, după alte zile când la Timișoara se deschisese foc împotriva demonstranților anticomuniști și cursese mult sânge nevinovat… Faptele, reluate în parte și în romanul următor „Siberii”, se cunosc în derularea lor, fiind vorba de un act crucial în istoria României, de schimbare a unui regim dictatorial de tristă amintire cu unul așa-zis democratic, în care, dincolo de libertăți și drepturi, românilor li se va servi tot un fel de comunism, dar „cu față umană”, mai bine zis un postcomunism de tranziție către o economie de piață de care au profitat foști nomenclaturiști și securiști…
Credința că va putea fi util noului regim îl determinase pe profesorul Lapteș să intre în lupta pentru reorganizare vieții administrativ-culturale, sfera aleasă a problemelor rezonând nu numai cu pregătirea sa profesională dar și cu spiritul creator al unui talentat artist, cu prestigiul de care se bucura în viața culturală a județului și cu o recunoaștere a lui mai generală.
Romanul, reliefând foarte bine grijile, preocupările pentru rezolvarea diverselor probleme ivite, precum și luările sale de poziție față de niște colegi ajunși în acest organism într-un mod suspect (precum însuși președintele comitetului, colonelul Flondor, fostul șef al gărzilor patriotice, muncitorești, om al securității, sau Gheorghe Savina, unul din noii lideri ai județului, „un informator al Securității, sub camuflajul unei bonomii cu nuanțe mai democratice” ș.a.), devine, într-un fel, oglinda vieții tumultuoase a lui Grigore Lapteș, printr-o narațiune auctorială bine reliefată episodic și evenimențial, nelipsindu-i o portretistică vie caracterială a tuturor celor cu care protagonistul interacționează, diferiți cunoscuți din spectrul social-cultural și îndeosebi femei, precum tânăra elevă cu talent plastic Marta, marea dragoste a eroului nostru, exprimând o dificilă și memorabilă feminitate. Deși, până la urmă, profesorul artist o va înfia pe liceanca Monica, fiica decedatei profesoare Olga, devenindu-i tată, prieten și iubit, la un loc, (17. Trei la un loc).
Structurat în 19 capitole, multe din acestea putând funcționa ca povestiri independente (precum „4.Dragoste și vină”, „7.Străina din vis”, „8.Prelucrare informativă”, „9. Lecția”, „10.Viață, dragoste, moarte”, „11.Înaintea lui Dumnezeu”, „12.Plăceri otrăvite” ș.a.), Chermeza sinucigașilor este un roman deopotrivă politic, social și de moravuri, evident erotic, cu deschideri de realism fantastic și motivații de registru oniric, în general o scriere complexă, rotunzită într-o ediție revăzută, de incontestabilă valoare literară. „Sinucigașii” acestei „chermeze” – sărbătoare populară cu muzică și dans, atrăgând alienant varii conștiințe în iureșul unor prefaceri sociale – sunt, de fapt, cei care mor în numele unui ideal, fie că acesta privește comunitatea (Grigore Lepșe), fie că definește moravurile unei lumi închinată sexualității trăită la limită (Roza, Olga, Simona, Monica).
Activismul așa-zis corporal (politic, cultural, biografic) și erotismul constituie cele două mari registre epice, dezvoltate concomitent, paralel sau prin întrepătrundere, între acestea comunicând un fluid epic dens, raportabil deopotrivă la destinul individului dar și la lumea în care acesta se mișcă, de cele mai multe ori purtat de capriciile sentimentale ale destinului. Prea mult „erotism”, „sexysm”, libertism, scene de senzație – ar putea obiecta vreo conștiință mai pudibondă, fără să înțeleagă acțiunea atroce și criminală chiar a supravegherii polițienești, care se prelungea cu mult și dincolo de căderea regimului dictatorial, în noul stat „democratic”, cu instituții conduse de oamenii reciclați ai vechiului regim, recunoscători pentru „protecția” manifestată de „luminata” despoție a Salvatorului…
Dacă municipiul Scuteni, în care se petrece acțiunea acestui roman „excelent” (Tudorel Urian), „al unei tragedii naționale” (Ion Zubașcu), este totuna cu Satu Mare („Siberii” va relua unele personaje de acum), atunci dl Radu Ulmeanu nu are decât să devină, de către concitadini și conjudețeni, recognoscibil în toate cele evocate, verificând încă o dată „actualitatea” și „referențialitatea” scrierii sale, deși, se știe, că literatură fără ficțiune nu există, chiar realitatea în sine, dacă nu este „ficționalizată”, nu poate duce la o scriere reușită, în sensul esteticii literare.
Pe de altă parte, credem că – împreună cu celălalt roman, „Siberii” din 2018 – autorul, fibră stendhaliană, a dorit să lase mărturie fapte și evenimente, stări de conștiință și gânduri dintr-o bogată experiență de viață, pe care, dacă poezia le sublimează, proza le oferă o corporalitate/ substanțialitate mai tranzitivă, de oglindă autobiografică. Căci ce poate fi romanul, potrivit lui Stendhal, decât o oglindă purtată de-a lungul drumului, reflectând pura realitate, dar și o receptare critică, oglinditoare, de plan secund:„Da, domnule, un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veți învinovăți că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiți oglinda! Mai bine ați învinui drumul pe care se află mocirla și, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa și să se formeze mocirla.”
Alo, ingineri de drumuri și poduri! Alo, picheri, se aude!
*
„SIBERII” (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2017, 442 p.) este, în principal, un roman obiectiv (auto)biografic, evocând, simultan, aniiformării sale ca poet, încă de pe băncileliceului, urmați de odiseeafacultății de filologie (la 20 de ani era lansat ca poet de „frenezii” originaleîn „Contemporanul” de Geo Dumitrescu). Începându-șistudiileuniversitare la Cluj (1963), înmunicipiul cu adevărat cultural de pe Someș, cu celebrelelocalurișiregretataboemăestudiantină, șitransferat, dupăexmatriculareahotărâtă de decanul Mircea Zaciu (înanul al II-lea), „îndulșeletârg al Ieșilor” (1965-1968), tot din cauză de „bunăpurtare”, Vlad, alias autorul, evocăînpaginiconvingătoareviața de student cu tribulațiileei, experiențeleerotice (între care de reținutesteblonda Corina din Brăila, „pierdută” înbrațelealtuia) șiprietenia cu maivechiulamicclujeanNicuPospai, moldovean de origine, personajmemorabil, care convenisesătrăiască la Iași cu bogatavăduvă a unuifrizerevreu, alături de care îșivagăsisfârșitul, bănuit de consoartăcăîifurase punga cu avereapecuniară…
Foarte interesante în economia structural-diegezică a romanului sunt paginile scrise cu caractere italice care reproduce anumite schițe, povestiri și însemnări ale tânărului Vlad. În ele întâlnim adevărate sublimări psiho-mentale ale obsesiilor și gândurilor auctoriale reprimate, un fel de fantasmatice viziuni când poetice, când problematice ori absurde, un fel de reflecții asupra vieții, în general, și a nereușitelor sale în special. Deseori, gândul îl duce la sinucidere, la o senzație de greață („greața de toate”, p. 145) și preaplin sufletesc. Acolo, în aceste proze ale desăvârșitei libertăți creatoare, fanteziste, întâlnim „rezolvarea” anumitor situații, o altă abordare a „trăirilor” intense de zi cu zi. Fire problematică, de un nonconformism refuzând convenții și comodități, conștient de neliniștile ce bântuie mentalitatea unui scriitor, în căutarea propriei individualități, tânărul Vlad reflectează – în aceste texte scrise la persoana întâi – la anumite idei metafizice care-i tulbură sufletul și conștiința: ideea dumnezeirii, raționalitate vs. spiritualitate, problema cunoașterii, poezia și frumusețea lumii ca apropierea de esența supremă, problematica limitelor și, nu în ultimul rând, obsesia morții, ideea suicidului (comunicată unui coleg din Huedin), emanată de conștiința ratării și de varii percepții coșmarești… Aceste texte, un fel de tablete poetic-absurde, de o reflexivitate uneori metalică, abisal-alienantă, intră în parallelism secvențional cu anumite fragmente din romanul scris,în general, la persoana a treia. Astfel, concret, caracterul „doric” al romanului nu mai impune o diegeză „controlată” obiectiv, dimpotrivă, prin acest procedeu compozițional de „parallelism în oglindă” (de la „ionic” spre „corintic”, spre a folosi conceptele naratologice manolesciene din „Arca lui Noe”), lumea obiectiv-evenimențială din primul plan se îmbogățește, cu reflexe simbolice, uneori hieratico-rimbaudiene, din celălalt plan, al reflectării în propria conștiință, prin creație, un fel de „relativism” șocant de post-modernitate compozițională, în care își dau întâlnire, în astfel de ficționalizări poetico-hilare, realitatea unor evocări punctuale cu alta „trăită” în fantasmatice registre, adunând la un loc întregul freamăt al obsesiilor, defulărilor și „rezolvărilor” imaginare. O simultaneitate a registrelor epice, precum și înalte capitole, în care modalitățile expresive se întrepătrund, spre a se clarifica, mai apoi, statutul artistului și psihologia complexă a portretului scriitoricesc: „Începuse să-l obsedeze gândul la moarte. Viața îșipierdea tot maimultfarmeculșiîncercasă-șideaseamadacă e cevapatologic la mijloc sau e pur și simplu rezultatul speculațiilor lui, rod al unor trăiri metafizice. Trăiri, pentru că își trăia ideile, le simțea, așa era, cel puțin, impresia lui. Nu vedea idei, precum un cunoscut scriitor, ci le trăia, le experimenta, cu sau mai ales fără voialui. Iar într-un roman de Thomas Mann tocmai găsise ideea că «adevărata dragoste de viață trece prin moarte». Adică, trase el concluzia, trebuie să cunoști moartea mai întâi, ca să poți cunoaște cu adevărat viața, să te poți bucura de ea, de splendorile ei. Și începu, fără să vrea, să-și trăiască moartea.// «Doamne, ce tânăr era/ Și ce frumos îl chema Benedict!»”(p. 136). Inițial, versurile erau declamate la „Arizona” de amicul Ion Pantiș, ca replică la unele versuri din sibianul Radu Stanca, declamate cu un orgoliu vădit de Radu Enescu: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta…”: „Sufletul lui Vlad fremăta în fața acestor splendori (…) Era și Vlad apreciat pentru versurile care țâșneau parcă din el, dovadă că vocația lui nu era un simplu moft, fapt confirmat de colegii care-l citeau (…) Era fericit, în adevăratuls ens al cuvântului, pentru că se împlinea conform propriilor așteptări și era gata să-și asume, cu orice risc, ceea ce i se părea deja un destin.” (p.29).
Intitulată Benedict, prima parte a romanului are ca leitmotiv aceste versuri citate mai sus din poezia lui Benedict Corlaciu (6 martie 1924, Galați– 15 iunie 1981, Paris), poet al „stării de urgență” și „poemelor florivore”, prozator al damnării și revoltei și traducătorul MiculuiPrinț al lui Antoine de Saint-Exupery, autodeclaratul ginere al lui Lucian Blaga prin anii 50 („reacționarul” poet și gânditor metafizicis calificat astfel de decanul clujean Mircea Zaciu „în fața studenților”!), un laitmotiv care, expressis verbis, „îi răsuna mereu în urechi, pe-atunci, un vers al unui poet roman exilat, precum devenise și el, chiar dacă în propria-icasă.” (p. 38). Față de tânărul de altădată, viziunea de acum a romancierului este oarecum una ironic-nostalgică, totul fiind evocat „retro”, de pe platoul unei bogate experiențe de viață și al împlinirilor profesionale.
Pentru ca partea a doua, Răsărit și Apus, să se concentreze asupra afirmării lui Vlad ca poet recunoscut nu numai în regiune, ci și în țară (debutând editorial, cu întârziere, în 1979), scriitorul evocând relația avută cu scriitori cunoscuți ai vremii, de la clujenii Petru Poantă, Ion Pop, Adrian Popescu, Miron Scorobete, Constantin Cubleșan, Domițian Cesereanu, Negoiță Irimie, Ion Oarcăsu, Ion Lungu, Radu Enescu, Vasile Rebreanu ș.a., la confrații estudiantini Nicolae Pospai, Ion Pantiș, Titus Negreanu, Gelu Dănilă, dar și Matei Gavril, Gheorghe Pituț, Nae Prelipceanu, Romulus Guga, Radu Mareș, Nicolae Stoe, Augustin Buzura, Ion Alexandru, Ana Blandiana etc., apoi cu consacrații de la centru Geo Dumitrescu, Florin Mugur, Nichita Stănescu, D.R. Popescu etc. Pe de altă parte, tema confruntării cu viața a tânărului încadrat „în câmpul muncii”, fiind pe rând contabil, corector, profesor itinerant, mic întreprinzător, relevă în complexitates ocietatea vremii, precum și varietatea unor tipologii în general pervertite de proprii interese, tânărului Vlad lipsindu-I apetitul duplicității, versatilismul carierist, în general spiritual practic al propriei căpătuieli. El crede, inițial, că, în noile condiții socio-economice de după Revoluție, vocația lui își va găsi vadul împlinirii, dar idealul independenței sale patronale în cadrul cultural-gazetăresc (pusese pe roate o afacere tipografică, procurând utilaje din Olanda și editând o revistă literară „Pleiade” și un hebdomadar de divertisment, „Arena”, care în 1993 își încetează apariția, din lipsă de fonduri) est epizmuit și înăbușit de viermuiala egoistă a orașului de provincie Scuteni, de concurența neloială și piedici de tot felul, dar mai ales urmărit de Securitate, în mod expres de fosta colegă de Filologia clujeană, Tereza (ajunsă colonel pe scara ierarhiei locale în poliția politică) și de către soțul acesteia, profesorul Dorel Marchiș, un individ cochetând cu arta și poezia, care, din pricina infidelității conjugale, va deveni victim propriei soții, prin otrăvire. Toate aceste „impasuri” existențiale sunt considerate, în simbolistica metaforică a romanului, „Siberiile” pe care le străbate tânărul Vlad, amintind „de Sibirul des pomenit în anume literature pravoslavnice, ținuturi îndepărtate, claustrate, sugerând un delir al pustiului, fizic ori sufletesc: după caz.” (p. 173). Într-o asemenea Siberie o întâlnește protagonistul memorialist pe învățătoarea Olga din Valea Neagră (de lângă Huedin), apoi toate impasurile în care el se află, în itinerant lui existențialitate, nu sunt decât „Siberii”, spații ale amărăciunii și dezgustului, ale revoltei surde și propriilor sale înfrângeri (să precizăm că, în plan cultural, dl Ulmeanu este fondatorul Editurii „Pleiade” și al revistei literare „Acolada” din 2007, care ființează până azi la Satu Mare, ca exemple de profesionalism, recunoaștereși mare audiență). Astfel de „Siberii” sunt, evident, „rezervate”/ menite și altor personaje, precum oamenii din Baia de Aur în care „autobuzul, seara, îi readucea spre Siberiile lor”. Precum o Siberie poate fi considerată și viața recrutului prozator internat la psihiatrie, sătmăreanul amic Dan Codrea, autodeclarat „un sinucigaș potențial” (p. 269), atât de afectat de amânarea sine die a debutului său editorial.
Protagonistul va reveni, apoi, la Cluj, susținându-și licența în filologie abia în 1975. Întârziatul student fusese „exmatriculat din facultate de câteva ori pentru absențe nemotivate și dezinteres pentru procesul instructiv-educativ” (p. 210) sau din alte motive inopinat-absurde inerente vieții de student… Între timp, forma fără frecvență impunea tânărului cursant să fie încadrat în câmpul muncii, astfel că Vlad devine, pentru o vreme, funcționar la o întreprindere de legume și fructe, corector la ziarul județean de partid din Scuteni, apoi, conform evocării romanești, professor suplinitor la Baia de Aur din Apuseni, situată la vreo treizeci de km de Huedin, și, în sfârșit, navetist cu trenul la Letești, o școală suburbană din marginea municipiului Scuteni (Satu Mare), obținând în 1978 definitivatul în învățământ (după care, prin concurs, va ocupa o catedră în municipiu). Astfel a devenit „un tătic-profesor-poet navetist, pater familias adică”, cunoscut în urbea de pe Someș ca poet, debuta tîn „Contemporanul” de mentorul său, Geo Dumitrescu, publicat de „Echinox”-ul clujeanși pe cale de a debuta editorial cu placheta Zero extaz la editura „Dacia” din Cluj, dacă, în urma vizitei sale în China și Coreea de Nord, din vara lui 1971, Ceaușescu nu ar fi venit „cu prețioase sugestii și modele de urmat în privința propriei sale «revoluții culturale», de inspirație maoistă.” (p. 241). În acest fel, romanul dezvoltă al doilea fir narativ, acela al afirmării lui Vlad ca poet, într-o împletire de planuri, totul constituindu-se drept o evocare autobiografică simultană de fapte și evenimente, nu într-o strict cronologie, ci după o logică asociativă a reamintirii și punerii în pagină, ce permite treceri ușoare de la un aspect își va vedea Dosarul de urmărire informativă din arhiva CNSAS-ului, intitulat chiar așa la altul, de la un plan la altul. Sunt evocate frecventele deplasări în Capitală, dar mai ales relațiile cu lumea cultural locală, deloc neglijate de ochii vigilenți ai Securității, de vremece, după Revoluție, Vlad: „Poetul” (dovada unei recunoașteri…periculoase), cu diferite documente, din care reproduce texte epistolare, unele transcrise acolo, altele originale (e vorba de o scrisoare adresată mentorului său Geo Dumitrescu și de alta către D.R. Popescu). Conținutul lor „era interpretat ca fiind nu numai subversiv, ci și criminal”… În „evaluarea” securistică a protagonistului nu puteau fi uitate și alte aspecte, care nu țineau deloc de vreo origine „sănătoasă”: un unchi, preot greco-catolic, făcuse pușcărie la Canal, altuia, professor universitar, blocându-i-se intrarea în Academie, pentru refuzul de a se înscrie în partid, ca și tatăl său, „cârtitor neîmpăcat la adresa comunismului și asiduu ascultător al posturilor de radio Vocea Americii și Europa liberă”, p. 22).
„Cam toată viațalui – notează autorul – fusese o confruntare cu Autoritatea, indiferent care ar fi fost ea: a părinților și fraților mai mari; a soției, când a fost cazul; autoritatea școlară, apoi cea a Statului…” „Atenționat în repetate rânduri chiar de la Partid, că se cunosc foarte bine vorbele lui rostite în diverse ocazii”, profesorul poet (președinte al Cenaclului județean din Scuteni) va realize că, între cei apropiați din viața culturală a orașului, și nu numai, erau unii indivizi versatile și zeloși turnători. Ilustru este cuplul de securiști Dorel & Tereza Marchiș, ea fiindu-I lui Vlad colegă în anul I la filologia clujeană. Femeie diabolică, insațiabilă, de un trăirism fără morală, nimfomană capabilă de orice pentru a servi „cauza” și a-și asigura propriu-I confort (înlăturând prin otrăvire o cântăreață, slăbiciune a soțului afemeiat, căruia-I rezervă aceeași soartă), urcând fulminant în carieră, Tereza, ca, de altfel, și colonelul Puiu, amantul securist de la București (devenit în vremea din urmă „parlamentar băsist” și trecând apoi „în barca lui Iohannis”) apar în roman cu capitole întregi de relatări la persoana I, fie despre relația lor erotică și bine camuflată, fie despre acțiunile informative comune, unele direcționate către nonconformistul poet, indezirabil considerat „cel mai important scriitor din județ”.
„Dificultăţile de integrare – aprecia criticul Gh. Grigurcu, punând accentul pe „telurismul” poetului asumând transcendentul – au drept consecinţă majoră o bravadă plebeiană împinsă uneori la note luciferice. E revolta «ramurii obscure» împotriva «stăpânilor», dar şi una cu temei mai adânc, a părţii contra întregului, o pornire sacrilegă a dezordinii ce pune în chestiune Ordinea. Revărsarea unui preaplin vital, o desferecare dură a instinctului.”
Foarte bine prinsă în aspectele și detaliile caracteristice, viața ca professor suplinitor, îndeosebi cea de la Baia de Aur (satul pierdut de lume din Apuseni și împrietenirea cu învățătoarea Olga de la Școala din ValeaNeagră, care-I va deveni soție), dezvăluie fața hidoasă a unui profesor de istorie, Petru Cionteleu, secretar de partid pe școală, criminalul propriului fiu conceput cu sora sa, care, naivă cu duhul, își asumase vina, convinsă că fratele va ajunge „om mare”, într-o „funcție importantă” și o va elibera…).
Romanul este, dincolo de canavaua biografică, în jurul căreia se organizează, o scriere foarte critică la adresa regimului communist și a celui post-comunist din România ultimelor trei decenii. O varietate întreagă de aspect istorice își găsesc, prin gura protagonistului sau vocea auctorială, reflectarea în paginile romanului, de la instaurarea regimului Stalinist prin „eliberarea” țării de Armata Roșie, pactul Ribbentrop-Molotov, raptul Basarabiei și Moldovei de Nord, execuția mareșalului Antonescu sub acuza „criminal de război”, deportările evreiești, falsificarea alegerilor din 1946, comunizarea spornică a țării după „Scriptura stalinistă”, cum scria Lucian Blaga, până la evenimente mai recente: regimul concentraționar al lui Gheorghiu Dej, aparentad estindere, apoi venirea la putereîn 1965 a lui Ceaușescu, „geniul Carpaților”, condamnând în 1968 invadarea Cehoslovaciei și sprijinit pe odioasa Securitate, cu întreaga sarabandă de „prefaceri” după vizita în China și Coreea de Nord din 1971, de unde primul nostrum președinte „cu sceptru” prelease modelul „revoluției culturale” a lui Mao; conflictul cu „obraznicul” Iliescu și trimiterea la „munca de jos” a celui care, încă din primele zile ale Revoluției, odată instalat în fruntea țării, va dispune lichidarea dictatorului și, prin diversiunea teroriștilor, a tuturor celor care i-ar fi putut sta în cale; confiscarea Revoluției de „gașca” kaghebistă a lui Iliescu, masacrul de la Otopeni și cel de la Ministerul Apărării Naționale, atentatul la democrație al repetatelor mineriade, transformarea FSN-ului în partid politic și „legitimarea” Salvatorului la alegerile din 20 mai 1990 în ziua de „Duminica Orbului”, protejarea Securității trecute sub autoritatea Armatei și crearea SRI în frunte cu acolitul Viorel Mărgineanu; cacealmaua privatizărilor; regimul perfid al acoperitului securist Băsescu, acuzatorul în parlament al regimului comunist, cu toate mârșăviile cotroceniste; intrarea în U.E. a țării rămasă cu moravuri orientale; succesiunea guvernelor pesediste de toată jena, corupția devenită „politică de stat”, până la „regimul Băsescu” și președintele Iohannis ce-i pare confortat în interesul pentru propria-i imagine etc. etc.
Interesul pentru această largă sferă de problematici socio-politice dezvăluie veritabila vocație de gazetar lucid, critic, în regim de memento incriminator despre „o țară care se degradează încet” (cum scrie într-un recent volum de poezii, Ab urbe condita), pe care dl Radu Ulmeanu și-o continuă până azi în revista „Acolada” de la Satu-Mare, indiscutabil valoroasă, al cărei fondator&diriguitor este.
Există, desigur, o legătură organică, de congruent evenimențialitate, între „Chermeza sinucigașilor” și „Siberii”, primul fiind romanul lui GrigoreLapteș, amicul de aventură în noul consiliu județean postrevoluționar, sfârșind prin a fi suprimat pentru atitudinea de dezident politic, celălalt oferindu-ne o bogată materie autobiografică sub identitatea protagonistului Vlad, reluând totodată, într-o imagine mai generală, panoramică, evocarea noilor prefaceri în același municipiu din nord-vestul țării, Scuteni. „Grigore Lepșa împreună cu Vlad – spune autorul în „Siberii” prin vocea odiosului colonel de securitate de la Centru, Puiu, rezumând moartea asasinatului „pasional” (cap.9) – au ajuns din prima zi în comitetul județean FSN, la conducerea comisiei de cultură incluzând presa, învățământul, arta, religia, tineretul și sportul (…) / Tot așa nu le-a înțeles nici Lapteș („căile Domnului”!,n.n.) căruia i-am organizat în timp scurt asasinarea, luând personal parte. Cu toate că mi-a părut rău de Monica, liceanca cu care voia să se însoare, după ce rămăsese orfană de ambii părinți. M-am înfruptat primul din ea, lângă cadavru. Trofeul învingătorului…”
Într-un eventual top al romanelo ravând ca temă soarta scriitorului roman în communism și postcomunism, Siberiile și-ar dispune, desigur, un loc de frunte, atât prin substanța autentică a diegezei cât și prin vocația portretistic-dialogică, tehnicismul copoziției, în general realizarea artistică, prozatorul dovedindu-se un spirit constructive inspirat care, în virtutea modalităților narrative uzitate, menține permanent un echilibru între registrele ficționalității și planurile realității, reușind totodată să aducă, într-o albie epică de impresionantă curgere, o materie tumultuous devălmașă, implicând propria-I biografie și specificitatea unei lumi amestecate și neașezate, menită a întruchipa „dosarul existenței românești” la cumpănă de milenii. În acest sens, romanul este totodată și un document incriminator al regimului în prelungite ipostaze istorice, pe fondul căruia se desfășoară impresionanta „siberiadă” a unui destin scriitoricesc ce merită toți laurii nord-vestului românesc, dincolo de recunoașterea ca „poet inteligent şi cultivat” care scrie „o poezie de dragoste – și nu numai, n.n. – de cea mai pură esenţă eminesciană”. (N. Manolescu)
Zenovie Cârlugea