◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.06.2024

Nicu Stegaru

La sfârşitul anilor 60 − începutul anilor 70, mulţi dintre locuitorii Chişinăului puteau vedea, pe timp de iarnă, ieşind din Casa Presei un bătrân desculţ, înconjurat de un grup de tineri descălţaţi şi ei, care o luau în sus pe strada Puşkin, păşind cu tălpile goale prin noroi şi zăpadă, către Lacul Morilor şi discutând zgomotos…

Bătrânul era poetul Nicu Stegaru, proaspăt revenit din Siberia, iar tinerii eram noi, poeţi-de¬butanţi, studenţi la diverse instituţii de învăţământ din acea vreme, pe care el astfel îi călea.

În 1944 n-a reuşit să treacă Prutul.

Întrucât ştia engleza, a fost arestat de organele NKVD, pe el anchetându-l chiar „narkomul” Iosif Mordoveţ.

– Hai să discutăm, i-a propus acela, ca un cercetaş cu alt cercetaş („как разведчик с разведчиком”). Recunoaşte că eşti spion american şi englez.

– Nu sunt! a îngăimat scriitorul.

Şi atunci Mordoveţ a ridicat pistolul de pe masă şi a tras două focuri: un glonţ i-a şuierat pe lângă o ureche şi altul – pe lângă cealaltă.

– Podpişis zdes („Semnează aici”), i-a întins acela o foaie.

Şi el a semnat.

Aşa Nicu Stegaru a devenit spion american şi englez.

A fost trimis dincolo de Cercul Polar. A făcut temniţă grea cu infractori de drept comun.

Îşi avea burta toată numai cicatrici.

– Dacă te puneau la carceră: cu apă rece pe jos, desculţ, dezbrăcat, în frig şi întuneric, era ca şi cum te condamnau la moarte. Ieşeai de acolo scuipând sânge.

Şi atunci preluase de la nişte japonezi moda¬litatea acestora de a se eschiva de la carceră: de cum era anunţat că e pedepsit cu zile de carceră, scotea din mâneca în care le ţinea ascunse un vârf de piatră ascuţită, sau o coadă de lingură, sau o bucată de sticlă pregătită şi şlefuită din timp, şi-şi făcea „harachiri”. „Intestinele” i se revărsau pe dată afară, el le sprijinea cu palmele şi aştepta să fie dus la infirmerie, unde era cusut şi tratat mai multe zile. Şi aşa scăpa de carceră.

Prima dată a fost mai greu, ne povestea dân¬sul. Credea că moare. Pe urmă s-a obişnuit.

Avea zeci de tăieturi una peste alta, pe toată burta. Acestea, ne zicea el, l-au salvat de la moar¬te…

Şi poezia.

– Nimic nu este mai ireal decât realitatea. Şi nimic mai real decât poezia.

Îl ştia pe Esenin pe de rost. Dar şi toată filozofia veche a grecilor.

– N-au reuşit să-mi pună lanţuri şi la creier. Eu gândeam şi acolo. Şi chiar îmi făcusem prozeliţi. Conştiinţa îmi era liberă şi în închisoare.

Sunt vorbe de-ale sale.

L-a mai salvat şi omenia lui.

Om zdravăn ca un munte, acolo în lagăr, le luase nu o dată apărarea basarabenilor noştri, cei mai mulţi – ţărani, în faţa infractorilor de drept comun şi în cea a administratorilor lagărului, adevărate făpturi ale iadului.

Era nobil rus, refugiat din Rusia în Basarabia după 1918. Se numise Nikolai conte de Vitebsk.

După ce a revenit din Siberia, s-a căsătorit cu o româncă din Transnistria şi, ca să i se piardă numele, l-a preluat pe al ei – Nicolae Croitoru, aşa era trecut în acte. Dar lucrările literare le semna ca şi până la 1944: Nicu Stegaru.

Nici nu ştiu dacă la viaţa lui editase vreo carte.

Dar era, în tot ce făcea şi-n tot ce gândea, un scriitor până în măduva oaselor.

El a găsit, a descoperit şi a încurajat generaţia noastră. Ne-a adunat de pe băncile şcolilor: Vasile Romanciuc, Boris Schiţco, Marcela Benea, Mihai Morăraş, Ion Bradu, Haralambie Moraru, Liviu Belâi, Ion Vicol… Ne scria scrisori încurajatoare, ne corecta şi ne tipărea poeziile.

M-a invitat la Chişinău, pe când eram elev la Şcoala Nr. 1 din Cimişlia, m-a dus la cenaclul Luceafărul de la Tinerimea Moldovei, apoi – la Mihai Cimpoi, apoi – la Pavel Boţu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, publicându-mi pagini întregi în Tinerimea…

Se recunoştea în noi, băieţii de la ţară.

Ne aştepta, de regulă, în după-amiezile zilei de vineri în biroul său de la Tinerimea…, unde se descălţa şi ne îndemna şi pe noi să ne călim, ca Rahmetov, eroul lui Cernâşevski, care dormea pe cuie ca să fie gata de eventualele suplicii pentru activitatea lui revoluţionară: „Voi, măi băieţi, trebuie să fiţi pregătiţi pentru toate”, ne zicea…

Şi noi îl ascultam.

O luam pe la Lacul Morilor, prin parc şi-l conduceam desculţi, ca nişte ucenici de apostol, până în Buiucani, unde locuia:

− Acesta-i omăt cald, ne spunea. Nu ca-n Siberia. Care-ţi rupe tălpile…

Câteodată ne opream şi la câte o terasă din preajma casei lui, unde el, cu gesturi de boier, ne turna şi nouă câte o picătură de vodcă, pentru ca să ne încălzim.

− Vodca se bea mai întâi cu nările, iar când o atingi cu buzele, s-o faci ca şi cum ai vrea s-o săruţi, ne sfătuia el, degustătorul de licori tari, pe noi, băutorii de ape minerale de atunci…

Era o carte vorbită: ne povestea de gerurile care-i măcinaseră ficaţii şi pe care încerca astfel să-i încălzească, de furtunile de zăpadă care-i mai bântuiau sufletul şi de torţionarii care-l scoteau gol în omăt şi-l băteau fără milă.

− Şi nu le spuneai nimic, Nicolae Savovici?! (Sava era numele tatălui său, nobilul rus), ne in¬teresam noi.

– Ba le spuneam.

– Ce le ziceai?!

– Вы нехорошие люди! („Sunteţi nişte oameni răi!”)

Acesta era Nicolae Croitoru, conte de Vitebsk!

În casa părintească din Buiucani găsise la întoarcere nişte „eliberatori”. A locuit cu chirie mai mulţi ani prin tot Chişinăul. Într-o zi contele de Vitebsk s-a dus la Comitetul Executiv să i se dea şi lui un apartament. Dar a fost refuzat. Şi dânsul povestea, cu motoarele indignării nedomolite:

– Nu mi-au dat casă. Dar le-am zis-o. I-am făcut de nimic.

– Ce le-ai zis, Nicolae Savovici?!

– Le-am zis: ruşine să vă fie!

Asta era cea mai aprigă înjurătură pe care o cunoştea acest uriaş.

Ne simţeam bine cu el, dar şi el se simţea bine cu noi.

După ispăşirea anilor de temniţă nu se încheiase condiţia lui de întemniţat, parcă ieşise dintr-o închisoare şi intrase în alta: gulagul lui interior continua.

– Dacă ă-ăştia nu-ţi publică poezia, N-Nicuşor, îmi zicea el, îmi fac în faţa lor h-harachiri… (devenise gângăvit din clipa în care Mordoveţ îi împuşcase pe lângă urechi).

Nu ştiu dacă ameninţarea lui era reală, dar faptul că era un bărbat hotărât nu-l punea nimeni la îndoială. Răsfoiţi colecţiile ziarului Tinerimea Moldovei din anii 1964-1968 şi-o să găsiţi multă poezie, semnată de şaizecişti (Vieru, Damian, Cărare etc.) şi şaptezecişti (noi). E meritul mare al lui Nicu Stegaru.

A lăsat un manuscris despre periplul său siberian, care urmează a fi găsit şi editat (un fragment a văzut lumina tiparului în Literatura şi arta).

O stradă din sectorul Buiucani al Chişinăului ar trebui să-i poarte numele.

Nicu Stegaru e exemplul omului care a îndurat suferinţe inumane, dar care n-a putut fi înfrânt, a fost părintele spiritual al generaţiei şaptezeciste, fostul deţinut răzbunându-se şi realizându-se într-un fel prin cele scrise de învăţăceii săi.

Avea o sfinţenie laică şi o aristocraţie a spiritului. Aşa a fost contele Nicu Stegaru, şi aşa va rămâne acesta mereu în memoria tuturor celora care l-au cunoscut.

 

Nicolae DABIJA

28 ianuarie 2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *