◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro14.10.2024

Nicolle Ebner: „Pentru mine, jurnalismul a devenit din profesie un hobby”

IOAN  VASIU: Te  numeri  printre  cei  mai  cunoscuți  jurnaliști  din  județul  Hunedoara. Îți  propun    începi  acest  scurt  interviu  amintindu-ți  când  și  unde  ai debutat  în  presă.

NICOLLE   EBNER: S-a „întâmplat”  în  anul  1995. Se  pregătea  lansarea  în  eter  a  primului  post  privat  de  radio  din  municipiul  Hunedoara, Radio Sica Hunedoara, sub  tutela  Radio  Deva. Era  nevoie  de „voci  radiofonice”, dar și de realizatori de știri și  emisiuni.  Directorul  postului,  Aurel Stana, un  bun prieten, acum stabilit de mai mulți  ani  în  Spania, a considerat  că eram omul potrivit. Mă recomanda, spunea  el, vocea și  intonația  lucrată  în mulți ani de teatru de amatori  (primul meu regizor de teatru și  brigadă artistică, înainte de Revoluția  din 1989, a fost Nea’  Țucu Busuioc – tatăl  lui  Florin  Busuioc), dar și experiența de viață. Aveam pe  atunci  35 de ani. Așa se face că, dintr-o întâmplare sau o aliniere favorabilă a planetelor – pentru că nimic nu este  întâmplător pe lume – am fost prima  voce care s-a  auzit la primul post de radio privat  din Hunedoara post decembristă.

I.V.: De la care jurnaliști  importanți ai învățat această meserie?

N.E.: În 1996, Alexandru Câmpean    directorul  RADIO Deva, a considerat că locul  meu este la „postul mamă”, din reședința de județ. Am fost un autodidact, sub  îndrumarea lui și  a lui Petrică  Muntean, pe  atunci redactor șef al postului. Pe lângă  știri și emisiunile matinale (de la ora 6:00, la 10:00) am contribuit la selecția viitorilor  reporteri pentru postul local PRO TV Deva, deschis tot de Alexandru Câmpean. Una  dintre  puținele candidate admise a fost Valerica Lasconi, venită  tocmai de la Hațeg  să-și încerce norocul. Ca să vezi cum este viața… Până în toamna  anului  1999, când  am  ajuns și eu la PRO TV Deva, cum spuneam, am fost un  autodidact. La PRO TV pot  spune că m-am  perfecționat. Bucureștiul era foarte exigent și nu accepta orice fel de  știre din teritoriu. Apoi a fost regretatul Mircea Lepădatu care, după radio și televiziune  m-a încurajat să abordez și presa  scrisă, pe vremea când era în mare vogă „HUNEDOREANUL”.  Am revenit sub aripa lui ocrotitoare  la „Mesagerul Hunedorean”. Lui i se datorează și volumul meu „MISIONARII”, în care am publicat cele mai  interesante articole  (interviuri)  apărute  în edițiile de sfârșit de săptămână ale ziarului. Aveam la dispoziție o pagină întreagă color pentru rubrica „La șuetă cu Nicolle”, varianta scrisă a emisiuni mele de la postul  local  tv, ONE TV Deva. Ca o paranteză, la  una dintre șuetele  tv, am povestit timp de două ore cu Adrian  Năstase, pe atunci  candidat  la cea  mai  înaltă  funcție  din stat.  Abia  după  10  ani  de  experiență  am  urmat  cursurile  de  jurnalism, online, la sucursala  din  România a Academiei  Britanice  de Afaceri și Comunicare. N-a fost o  joacă. Patru ani de  materie de  facultate,  comprimați  în  trei luni de cursuri zilnice, cu  laboratoare la fiecare săptămână  și  examen final de două ore cu  100 de  întrebări. Nu am  reușit    iau 10, doar  9,  nota finală. Credeam că le știu  pe toate, dar nu a fost chiar  așa.

I.V.: Dacă ai putea da roata vieții înapoi , ai mai alege această profesie?

N.E.: DA! O spun cu toată sinceritatea. Satisfacția  reușitelor, viața  trepidantă, oportunitatea  de a avea tangență cu oameni din toate categoriile sociale – de la cei  neputincioși  până la miniștri și președinți de țară, de la infractori până la persoane  altruiste care fac acte de caritate în  anonimat, toate astfel de tangențe au reprezentat  pentru mine o experiență de care încă nu m-am  plictisit sau săturat. Dovadă este și  faptul că, deși sunt pensionară, continui activitatea la HUNEDOARA 1 TV, acum mai  mult ca voluntar, jurnalismul devenind din profesie un  hobby. Dacă în 1995 eram  vocea  de la radio, acum sunt vocea de la tv.

I.V.:  Amintește te rog câteva locuri de muncă pe unde ai trecut în decursul  anilor.

N.E.: După cum aminteam  la începutul interviului, am început la Radio Sica Hunedoara, apoi  Radio Deva, Hunedoreanul, Mesagerul Hunedorean, Pro TV Deva, săptămânalul  Lumina, am „născut”  împreună  cu Mircea Goian, Ștefan Ciocan și Marcel  Bot săptămânalul  pe  atunci „Replica”, la  fel și Gazeta de Hunedoara –împreună cu Marcel Bot și Remus  Suciu. Am dat curs oportunității  lansate de Tavi Hoandră  și  Rareș Bogdan – pe  atunci  jurnaliști  la  Cluj. A fost pentru prima dată când, știută fiind condiția  jurnaliștilor din provincie, am  văzut colegi de breaslă care se  deplasează cu Mercedes. Nu pot trece cu vederea HUNEDOARA TV, post care mi-a  oferit șansa de a realiza cele mai frumoase reportaje din  viața mea. O suită de 35  de  emisiuni „CARAVANA  HUNEDOARA  TV”, o adevărată monografie  în  imagini  a  unor mirifice  zone din  județ, cu poveștile, legendele și oamenii  locurilor. Apoi, HUNEDOARA 1 TV, „născut” și  el, alături de inimoasa și fantastica mea prietenă, Corinna  Butnariu. Am  plecat la drum cu o plasă de un leu, după cum ne ironiza unul  dintre  colegii de  breaslă, și de  câțiva  ani, Corinna este pe podium în Top-ul  Firmelor  Hunedorene,  și  ca cifră de afaceri. A fost singurul jurnalist pe care l-am  susținut, dintre  mulți  alții, și  care nu  m-a  dezamăgit. Sper că nici eu pe ea.

I.V.: Crezi că presa  online care a luat amploare în ultimii ani  ar putea duce la  dispariția  presei  tipărite ?

N.E.: – Da, dar nu este singurul  motiv. Odată cu evoluția tehnologiei, a societății, dispar  o  serie de caracteristici  obișnuite  nouă, câtorva generații. Dispar generațiile care se  delectau citind presa la o cafea, dispare  și o  bună cantitate de presă scrisă. Viața se  scurge într-un  ritm prea  alert, spun  unii, și nu mai ai răbdare să citești  pagini  întregi  de  anchete sau știri de trei  minute. Apoi intervine factorul economic și  de mediu. Tot  mai  puțini copaci  tăiați, tot mai  puțină  hârtie de tipar, din ce în ce mai  scumpă. Costurile  vor  fi  tot  mai  greu  de  suportat,  într-un mediu  economic din ce în ce mai  instabil, la nivel mondial, nu doar  la noi. Și nu în ultimul  rând, comoditatea. Evoluția  ne face din ce în ce mai comozi.

I.V.: După  părerea  ta, se  mai  poate  considera presa astăzi ca fiind a patra putere în  statul democrat?

N.E.: Mi-e greu să răspund. Dacă te iei după statistici sau sondaje, presa nu figurează  nicăieri pe lista instituțiilor în care românii au cea mai mare încredere. Ori, ca să fii o  putere, trebuie să vezi câți cred în tine. La modul  declarativ, poți spune că este a patra putere în  stat. Poate intenționat nu se măsoară un astfel de parametru, ca să nu se afle că, de fapt, presa este prima putere în stat. O dovedește reacția rapidă a celor care  trebuie să dea răspunsuri –  e  drept, nu toți – după ce sunt criticați  în presă.  Pe de altă  parte, să  nu trecem cu vederea faptul că în fiecare instituție media există o politică  editorială…

I.V. :  Ce  alte pasiuni  mai  ai?

N.E.: Nu prea multe. Aș vrea să-mi  recapăt  starea, trăirile pe care le-am avut în tinerețe  când scriam poezii și eram membru al Cenaclului Literar  „Lucian Blaga” din  Hunedoara, coordonat de poetul  Eugen  Evu. Mi-a apreciat  poeziile, dar a fost primul  care mi-a descoperit  talentul pentru proză. Mi-e dor să scriu  poezii, dar sunt fericită că  fiica mea cea mică, Claudia, a moștenit  trăsătura  genetică și actualmente este  multilaureată  pe plan  național și internațional  la capitolul poezie și literatură pentru  copii. Fiica mea cea mare este designer  vestimentar, dragostea pentru  creație  născându-se  tot  din „cauza” mea, de pe vremea când lucram la secția de creație a  fabricii de tricotaje din Hunedoara. Îmi mai place să pictez, dar am impresia  că, în  ciuda  faptului că sunt bună prietenă cu timpul, trece cam repede și nu apuc să mă  bucur de toate  micile bucurii pe care le oferă viața, în fiecare  zi. Și pentru căștiu să mi le fac… sunt multe.

 

                                                                     Interviu de Ioan Vasiu/ UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *