Interviul politic, între dragoste și suspin

Proiecții

Interviurile sunt ca dragostea, spunea, la un moment dat, Gabriel Garcia Marquez. Trebuie totdeauna două persoane care se iubesc între ele. Dacă nu, rezultatul va fi un copil nereușit, în cel mai bun caz.
Mi s-a întipărit în memorie afirmația aceasta mai ales din admirație față de opera scriitorului. Deși atunci când eu am început să fac interviuri cu foști lideri politici, mi s-a părut dacă nu falsă, cel puțin exagerată. Pe jurnalistul profesionist nu afecțiunea-l îndeamnă să propună dezbateri, interviuri sau convorbiri personajelor implicate în politică, ci curiozitatea tipică breslei, calitate exponențială a presupusului interes public. În paranteză fie zis, au apărut și încă apar în producția editorială post-comunistă masive cărți de convorbire și interviu cu indiscutabili sau posibili câștigători în alegeri, intervievatorul scontând beneficii anume din partea intervievatului urcat pe cai mari. Intenția mea nu vizează însă direcția aceasta.
Gen predilect al jurnalisticii, metodă calitativă de investigare a științelor socio-umane și deopotrivă de diagnoză psihoteraupeutică, medicală ori de management al resurselor umane, ca și toate celelalte forme de comunicare exersate în scopul apropierii de o realitate mai mult sau mai puțin perceptibilă, interviul prezintă dezavantaje, inconveniente, capcane. În cazul întrebărilor adresate de jurnalist unui fost, actual sau potențial lider politic, distorsiunea cunoscută sub numele tendință de fațadă va fi comună intervievatului și ineluctabilă intervievatorului. Se referă, în principal, la înclinația subiectului de a se pune continuu într-o lumină favorabilă în raport cu evenimentele, semnificările și resemnificările acestora. O tendință firească a oricărui individ care-ți povestește fie și numai o întâmplare cotidiană, accentuată însă în cazul liderului politic de particularitățile tipologiei sale de personalitate. Am în vedere, desigur, pattern-ul „boss”- ului fie el și unul de grup marginal sau restrâns, stăpânit de instinctul ancestral al șefului haitei de-a da semn de atac, organizare și direcție turmei sale. Altă distorsiune ce ține de tendințele naturale ale gândirii individuale și sociale a fost conceptualizată de psihologia contemporană ca eroare fundamentală de atribuire. În virtutea unei logici naturale, să-i zicem, avem într-una tendința de-a explica eșecurile și neîmplinirile printr-o cauzalitate exterioară ființei noastre; și dimpotrivă, toate succesele și faptele merituoase le apreciem ca fiind efectele implicite ale efortului și calităților personale. Personalitatea accentuată a liderului politic va abuza și de acest firesc, plasând sursa eșecurilor personale și de echipă în trecutul apropiat sau mai îndepărtat al predecesorilor, în concurenții politici, în forțe potrivnice din exteriorul țării sau în obscure conspirații mondiale. Nu pot fi trecute cu vederea nici diferențele remarcate de teoreticienii comunicării între două tipuri de adevăr – factual și narativ. Dacă în primul registru, evenimentul de referință e localizat spațio-temporal, urmărind algoritmii corecți ai nominalizării actorilor, intrigilor și deznodămintelor, adevărul narativ impune prim-planul povestitorului cu subiectivitatea văzutului, auzitului și credințelor sale. Și nu în ultimul rând, uzajul propagandei – inevitabila dimensiune a comunicării politice – accentuează dilema discernământului între adevărat sau fals în raport cu anumite date ale realului.
Din acestea, și desigur, din alte serioase motive, o mulțime semnificativă de jurnaliști se manifestă ca adepți ai butadei: contează cine și cum spune, nu ceea ce spune. Și astfel media românească, și nu numai, abundă în „dezvăluiri” și „mărturii cutremurătoare”, prăpastia dintre adevărul factual și narațiunea diseminată căscându-se tot mai adânc și mai cu neputință de susținut punți.
În ce mă privește, am preferat interviul celorlalte genuri jurnalistice. Mai ales pentru satisfacția propriei curiozități epistemice deoarece în polifonia dialogului însăși tăcerea e plină de sens. Cu precădere pe teme istorice, foștii lideri comuniști intervievați fiind reprezentați de către contemporani drept cadavre politice. Exersau însă și ei, printre altele, avantajele și dezavantajele protagonistului de interviu. Ceea ce nu înseamnă că amintitele distorsiuni au fost mai puțin pronunțate decât în cazul unor oameni ai zilei. Chiar dimpotrivă prin cumul cu avatarurile senectuții și prea plinul puterii într-un regim cu media cenzurată de către partidul unic.
În urma acestor bogate întâlniri și experiențe, mărturisesc eforturile aplatizării tendințelor de fațadă, erorilor de atribuire și diminuării efectelor adevărului narativ în raport cu cel factual, prin documentare. Incomparabil mai laborioase decât concepția, „facerea” și redactarea interviurilor, cercetarea de arhivă și studiul literaturii de specialitate s-au constituit în cadre ale memoriei intervievaților și structuri de susținere, corecție sau demolare ale unor declarații. Și de ce nu? În darul informației și cunoașterii din ambele părți într-o sincronizare de înțelesuri.
N-aș vrea să închei însă această scurtă relatare asupra unei munci care conține și cărțile de interviu cu Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu și Ștefan Andrei fără împărtășirea impresiei personajelor, imediat după punerea în circuit a volumelor. Au fost, aproape cu toții, nemulțumiți. Unii că portretul intervievatului ieșise prea bine (foștii colegi de partid și actuali aspiranți la putere); alții că nu reușise deloc (protagonistul și apropiații familiei sale).

Lavinia Betea

Revista UZP nr. 26