◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro13.07.2024

N-am, n-am avut și nici nu dau

Copilăria mea a fost, cumva, atipică. Colegii plecau, în vacanțe, la bunici, prin alte localități. Și veneau cu istorisiri fantastice (aproape SF, uneori), despre atâtea peripeții, posibile dar adesea improbabile, despre universul acela care se dezvăluie privirilor și simțurilor la țară sau oriunde în altă parte, dar nu acasă. Bunicii mei, însă, locuiau lângă noi. În același bloc, la același etaj (patru, din patru posibile), vizavi de apartamentul părinților mei. Să ai bunicii aproape, ușă în ușă, părea atunci un dezavantaj: nu mă puteam lăuda cu aventuri sau priveliști nemaivăzute. Însă era ceva minunat să păstrezi lângă tine acele chipuri prietenoase și acele suflete calde, aflând mereu sfătuitori înțelepți și prieteni buni, nu doar imaginile aproape mitice, revăzute în vacanțe sau cu alte prilejuri speciale.

Bunicul se pricepea la orice. Sau măcar încerca să o facă. Cutezător și îndemânatic, punea mâna pe șurubelniță și patent, apoi spunea „Lasă că-l jonglez eu”, atunci când se strica televizorul (sau radioul, frigiderul ș.a.). Repara prize și întrerupătoare, încleia scaune, mese și fotolii, făcea tot ce putea în casă, fără a recunoaște, decât după vreo daună totală, că ar fi existat ceva dincolo de competențele lui. Chiar și atunci, găsea un motiv elaborat, complicat, vreun defect din fabricație cu declanșare mult întârziată, spre a-și păstra orgoliul intact.

Iar când vreun aparat sau vreun obiect casnic își găsea obștescul sfârșit, după ce îl „jongla” mai puțin inspirat, îi scotea șuruburile, holțșuruburile și piulițele, extrăgea și îndrepta cuiele, punea deoparte colțare și tot soiul de obiecte metalice, menite să țină la un loc două sau mai multe bucăți de lemn. Toate erau așezate în cutii și cutiuțe, ordonat, până când deveneau necesare. Vă veți întreba la ce puteau folosi respectivele obiecte reciclate. Simplu, erau destinate altor și altor reparații, în acele vremuri când nu se găseau prea multe, iar cu o piuliță „de zece” puteai menține într-un aproximativ stadiu de funcționare cam orice, vreme îndelungată.

Venea momentul în care tata avea nevoie de câte o piesă dintre cele puse deoparte, iar atunci mergea vizavi, suna la ușă, saluta, politicos, apoi, când să-și spună păsul, bunicul îi răspundea la salut cu fabuloasa expresie „N-am, n-am avut și nici nu dau!”. Știa el ce urma și mai știa că nu o să vadă înapoi vreodată șurubul (de exemplu) dat cu împrumut ginerelui, șurub pentru care muncise destul spre a-l desface din cine știe ce aparat devenit donator de organe. Îl îndupleca tata, dar după un dialog savuros, împănat cu tot soiul de glume. Iar pe parcursul următoarelor săptămâni, bunicul îl întâmpina, invariabil, cu strigătul de luptă: „Băi, mi-ai adus aia înapoi?”, lucru care descuraja o tentativă ulterioară de împrumut.

Când am devenit destul de mare, eram trimis eu să negociez. „Tataie, îmi trebuie și mie un șurub”, îi spuneam, iar el abia apuca să răspundă ceva, că eu exploram deja conținutul cutiilor, extrăgând de acolo ce-mi trebuia. Pentru că avusese grijă să mă învețe cum arată fiecare obiect și la ce folosește, în așa fel încât nu mai era nevoie de prezența lui acolo, decât pentru un eventual (și necesar) inventar al celor luate cu împrumut. „Păi ziceai că ai nevoie doar de șurubul ăla”, bodogănea cu un zâmbet, iar eu îl lămuream că am mai luat câte ceva, de rezervă, dar urma să-i înapoiez ce nu-mi trebuia. Încă mai am, prin cutii tot mai rar deschise, șuruburi de la bunicul, dar el nu mai locuiește vizavi, să i le duc înapoi…

Am uitat cum se repară obiecte casnice și electrocasnice. Sau nu am mai avut nicio motivație, de prea mult timp. Astăzi, un aparat nou, de exemplu, costă mai puțin, poate, decât piesele necesare pentru readucerea celui vechi într-o stare cât de cât acceptabilă, iar tata și bunicii au plecat din această lume. Ei știau să mă încurajeze, cu un zâmbet, și să mă laude, moderat, desigur, atunci când izbuteam să „jonglez” ceva.

Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc. Ba chiar m-am luat cu vorba, fără să vă spun ce mi-a declanșat aceste amintiri. M-a întrebat, de curând, o persoană despre părerea mea într-o oarecare privință. Și deja m-am obișnuit ca opiniile mele să fie apoi prezentate, de câte cineva, ca fiind rodul propriei gândiri. De asemenea, am muncit suficient de mult la diverse materiale, iar numele meu nici nu a fost menționat când produsul finit (deloc prea diferit de ceea ce am lucrat) era prezentat, eventual cu laude pentru autor – altcineva. Nu mă deranjează neapărat acest lucru, dar am impresia, uneori, că se întâlnesc cam des hoțul și nătărăul, situație în care nu sunt eu hoțul… De aceea, la interogarea mai sus menționată, mi-a venit în minte expresia bunicului, pe care mi-am propus să o utilizez, de acum înainte, foarte des. Știu că nu mă voi ține de cuvânt și că, în multe cazuri, voi lăsa garda jos, așa cum făcea și el, bătrânul cu expresii contondente și zâmbet frumos, dar îmi doresc ca, pe viitor, când mi se va cere aportul la înălțarea soclului destinat statuii vreunui contemporan aflat în ascensiune pe umerii altora, să răspund, descurajator: „N-am, n-am avut și nici nu dau”. Deși, repet, probabil îmi va trece…

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *