Preşedintele rus Vladimir Putin a declarat recent că Federaţia Rusă nu va plăti compensaţii „pentru cei 50 de ani de ocupaţie” Ţărilor Baltice, motivând că încorporarea acestora în URSS din 1940 „a fost un act benevol”.
Evident, atunci şi încorporarea Basarabiei” a fost tot un „act benevol”.
Şi în Siberia ne-au dus tot de bună voie.
Şi la ziduri, în fala plutoanelor de execuţii basarabenii s-au postat, pentru că „aşa au dorit ei”.
Miile de concetăţeni, ni se dă de înţeles, au fost masacraţi de bună voie.
„Asta aţi vrut voi, sugerează Putin, iar noi n-am făcut decât ceea ce aţi dorit voi să vă facem”.
Aşa să fie oare?
Spre deosebire de Ţările Baltice, ocupaţia Basarabiei nu s-a încheiat.
Ne mai aflăm sub călcâiul nomenclaturii sovietice, sub călcâiul limbii ruse, cu o armată de ocupaţie pe teritoriul republicii, cu un regim separatist pe care Federaţia Rusă şi l-a creat în stânga Nistrului şi la Tighina etc., dându-ni-se de înţeles că pe toate acestea ni le dorim, că robia noastră ar fi una „benevolă”.
Şi dacă Republicile Baltice cer compensaţii pentru cei 50 de ani de ocupaţie, atunci Republica Moldova este cea care plăteşte Federaţiei Ruse în continuare diverse biruri, taxe, compensaţii etc. Şi o face benevol. Fără să i le ceară nimeni.
Pentru că aşa s-a obişnuit.
Când Alexandru Usatiuc-Bulgăre a cerut despăgubiri de la Guvernul Federaţiei Ruse, vă amintiţi?!, i s-a organizat o execuţie morală publică chiar prin intermediul presei „naţionale”. Ziarul lui Iurie Roşca „Flux” nu l-a mai scos din „kaghebist” şi „provocator”.
Calculele lui Usatiuc-Bulgăre includeau circa 5 miliarde de dolari (suma nu e exagerată, Lituania cerând 20 de miliarde), pe care Rusia urma să le ofere drept reparaţii pentru ocupaţia Basarabiei timp de jumătate de secol. Aceşti bani ar fi putut acoperi sumele furate de fostul Guvern al URSS de la deponenţi, când acesta a devalorizat rubla sovietică, ar fi achitat costul de gaze al întregii Republici Moldova pentru următorii 50 de ani etc. A. Usatiuc îmi spunea că n-a cerut „aceşti bani pentru sine…”.
Dar au intervenit imediat nişte publicaţii din Chişinău, plătite de guvernul României, care l-au făcut albie de porci şi – nu i-a mai ars bătrânului patriot de grija pentru noi ceilalţi, când dânsul nu mai ştia pe unde să-şi scoată cămaşa…
Când aceeaşi problemă a pus-o Gheorghe Ghimpu, s-a întâmplat cu el ce s-a întâmplat – a fost ucis într-un accident…
Cine va mai avea oare îndrăzneala să spună sus şi tare conducerii Federaţiei Ruse că noi nu ne-am lăsat ucişi, deportaţi, împuşcaţi, aruncaţi în gropile cu var, înecaţi în Nistru, furaţi, jecmăniţi etc. „benevol”?!
Iar Republica Moldova va mai avea complexul de colonie atâta vreme cât nu va putea discuta cu Federaţia Rusă – deşi conform Cartei ONU toate ţările sunt egale între ele, indiferent de teritoriul peste care se lăţesc – de pe poziţii de egalitate, şi nu doar stând în genunchi, mulţumindu-i pios la fiecare scuipat: şi atunci când o şantajează economiceşte, şi atunci când susţine deschis separatismul transnistrean, dorind să mute capitala Republicii Moldova la Tiraspol ş.a.m.d.
Iar pentru noi cel de-al Doilea Război Mondial nu a început la 22 iunie 1941, cum ni se spune, ci la 23 august 1939, când a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, document, deopotrivă, fascist şi comunist, care a decis soarta Estoniei, Lituaniei, Letoniei, Finlandei, Poloniei şi României.
Republica Moldova de astăzi este o bucată de Românie, „ţară” desprinsă de la trupul Ţării, în urma odiosului pact.
Acum câţiva ani când un „bărbat politic” al neamului a declarat: „Vrem noi sau nu vrem, dar ziua de 28 iunie 1940 este una de început a statalităţii noastre” am zis că atunci este firesc ca celor doi „părinţi” ai statalităţii noastre – Ribbentrop şi Molotov – să li se recunoască acest „merit” şi să li se ridice o statuie colectivă în fata sediului Parlamentului de la Chişinău chiar pe locul unde se aflau monumentele lui Marx şi Engels, iar altor doi tâlhari – Stalin şi Hitler – busturi prin toată republica.
Constituirea Republicii Moldova s-a făcut în urma unui jaf. Recoltele acestei tâlhării le-au cules imediat după 1940: Stalin cu „poporul”, iar azi o face – Voronin cu feciorul.
Adică, beneficiile au fost culese mereu de alţii şi nicidecum – de populaţia Basarabiei.
În urma acestei înţelegeri dintre cei doi mari prieteni, care se adresau în acele zile cu drag unul altuia: „Adolf” şi „Iozef” un sfert de Românie – Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herta – a fost invadată de tancurile sovietice. Populaţia majoritar-românească urma să fie sau decimată sau strămutată în regiuni de lângă Polul Nord, ca în locul acesteia să fie aduse „populaţii slave”. În acelaşi an, instigate de ruşi – care le-au promis că în caz de rezistenţă armată din partea României, trupele sovietice vor ataca-o, lichidând-o ca stat ,,o dată şi pentru totdeauna” – Ungaria şi Bulgaria au înaintat şi ele pretenţii teritoriale; cerând nordul Transilvaniei şi, respectiv, Cadrilaterul.
Statul Român rămăsese aproape fără teritoriu. O bună parte din populaţia lui se pomenise în alte state.
Dacă urmăm logica celor enunţate de V. Putin reiese că România şi-a cedat pământurile, drepturile istorice asupra acestora, cetăţenii, „benevol”.
28 iunie 1940 e o zi neagră în istoria Basarabiei, iar cel de-al Doilea Război Mondial pentru noi încă nu s-a încheiat, preferând azi alte forme: neocolonialism, separatism, dependenţă economică, teroare lingvistică etc.
Şi va mai continua atâta timp cât nu vor fi lichidate consecinţele ruşinosului Pact, încheiat între Hitler şi Stalin.
Or, Hitler şi Stalin au pierit, dar – în cazul Republicii Moldova – cauza lor trăieşte.
Ocupaţia Basarabiei continuă. Chiar dacă noţiunea de „ocupaţie” e un pic nuanţată: acum suntem ocupaţi de „ai noştri”, care-s tot de-ai lor: de la Voronin la Tarlev şi de la Molojen – la minunatul vorbitor de limbă română M. Lupu.
La Ţiganca există un Cimitir al Ostaşilor Români, cu câteva mii de martiri căzuţi la 22 iulie 1941.
După război – autorităţile sovietice au dărâmat crucile şi peste acestea, ca şi peste bisericuţa la umbra căreia se aciuaseră, au construit… o ferma de porci. Timp de 50 de ani scrofinele şi-au scurs, ca o batjocură, jegul peste osemintele martirilor de dedesubt, mulţi dintre ei – basarabeni, înrolaţi în Armata Română.
După 1990 bulgarii din Stoianovca, sătucul din preajmă, şi-au mutat de acolo ferma şi pe locul acelui cimitir a fost instalată o Troiţă în preajma căreia stau de veghe doi călugări, care au ridicat dintre buruieni trupul unei bisericuţe.
La manifestările de la Ziua înălţării de lângă Troiţă, în acest an a venit lume de peste lume, fiind prezent şi Excelenţa Sa Ambasadorul României la Chişinău, Filip Teodorescu, alte persoane oficiale…
M-am bucurat când am auzit zilele trecute la radio vestea că la Ţiganca s-a deplasat şi preşedintele Parlamentului moldav Marian Lupu cu un grup de deputaţi.
E epoca concilierii, mi-am spus, şi e timpul să împăcăm morţii între ei: au fost jertfe şi unii, şi alţii.
Numai că domnia sa s-a deplasat la Pichetul de alături uitând sa treacă şi pe la Troiţă…
Monumentele de la Pichetul moldovenesc sunt dedicate eroilor ruşi care i-au masacrat pe eroii români.
În 1941 aceştia au apărat, cum a zis M. Lupu, „рубежи Отечества”. Care ,,Otecestvă”?! Republica Moldova?! Sau – Imperiul nefast al lui Stalin care începea la Prut şi continua până la Oceanul Pacific? Ce avem, sau ce mai avem noi cu ei?! La miting s-au rostit, în faţa grănicerilor aceleaşi fraze cu „Marele război pentru Apărarea Patriei Sovietice”, cu grănicerii „noştri” (?) care au oprit înaintarea ostaşilor români.
Nu România a năvălit „la 22 iunie 1941 asupra Republicii Moldova” domnule Lupu, ci URSS a năvălit la 28 iunie 1940 asupra noastră, cotropind teritoriul românesc al Basarabiei şi Bucovinei, omorând şi deportând zeci de mii de basarabeni.
La 22 iunie 1941 Armata Română n-a făcut decât o tentativă de a-şi recupera teritoriile, cedate în urma unor ultimatumuri ticăloase, teritorii de pe care ea se retrăsese sub ameninţarea armelor şi la care nu renunţase niciodată.
Că aliatul ei – Germania fascistă – n-a fost cel mai potrivit, e altă vorbă. Dar o altă variantă România nici nu avea Ia acel moment. Dacă URSS n-o ataca cu un an mai înainte, cu siguranţă că neutralitatea României, la care se referiseră în repetate rânduri înainte de 28 iunie 1940 atât regele Carol al II-lea, cât şi mareşalul Antonescu, ar fi fost un fapt real.
Dar la acea oră – România se afla în stare de război cu ţara lui Stalin, care o ciuntise crunt de tot şi îi mai şi îndemnase şi pe alţii – Ungaria fascistă şi Bulgaria naţionalistă – să procedeze la fel.
Există o deosebire radicală între războaiele duse de Stalin şi Hitler – de cucerire a unor teritorii străine – şi cel purtat de România – mai întâi contra lui Stalin, apoi şi contra lui Hitler – acel de recuperare a unor teritorii furate de aceşti doi criminali, în cazul celui dintâi – a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, iar în cazul celui din urmă – a Transilvaniei. Şi dacă Hitler a cedat post-mortem tot ce a răpit, Stalin mai ţine cele furate şi dincolo de mormânt în ghearele sale.
Din păcate, prin gestul sau Marian Lupu a vrut să ne dea de înţeles că dreptatea a fost de partea lui Stalin şi a lui Hitler.
Oare cât timp ne vor mai umili cei care ajung dintr-o întâmplare la funcţiuni de conducere în statul Republica Moldova şi cât timp aceştia ne vor considera pe noi, românii, cotropitori şi ocupanţi ai propriei ţări, iar pe fiii lui Stalin, care ne-au împuşcat părinţii şi bunicii, „eliberatori” şi „părinţi” ai statului de pe Bâc?
Prin ce se deosebeşte Marian Lupu de Ivan Bodiul, care acum vreo 30-40 de ani ţinea la Ţiganca aceleaşi cuvântări decupate din manualele sovietice de istorie?
Nu i-ar fi stat tânărului preşedinte de Parlament mai bine dacă, după ce s-a închinat în fața mormintelor ostaşilor de la Pichetul „Celor Trei eroi ruşi” de la Ţiganca, depunea un bucheţel de flori de câmp şi la Troiţa de la Ţiganca, unde, între alte mii de ostaşi, îşi doarme somnul de veci şi un „M. Lupu”, poate chiar o rudă de a sa?!
Cât timp îi vom omagia pe ucigaşii părinţilor noştri şi-i vom respecta pe aceştia mult mai mult decât pe propriile noastre rude, rude şi de sânge şi de istorie?!
7 iulie 2005
Nicolae DABIJA