Cine ar putea declara, cu nonșalanță, „Sunt cel mai fericit om de pe pământ”? Mă tem, prea puțini. Majoritatea dintre noi nuștim decât să ne văicărim. Iar atunci când, totuși, sunt momente frumoase, nu prea ne dă inima ghes să înlăturăm răul și suferința trecutului și să îmbrățișăm acel special
prezent, privind apoi, cu optimism, spre viitor. Nu. Suntem așa ființe care avem tentația (sau vreun imbold malefic ne scormonește ființa) să înturnăm ochiul, sfredelitor, tot scormonind trecutul. Aici
este marea noastră greșeală. Gravă greșeală. Și să nu ne fie cu supărare, tocmai de aceea, vițișoare din răul și suferința trecutului rodesc în noi. Așa-mi explic, valurile-vălurelele de nemulțumiri care ne tot împresoară, în fiecare clipă. Pentru că nu vrem să uităm tot ceea ce este negativ.
Pentru că nu vrem să ne eliberăm de balastul trecutului. De aceea, avem nevoie (mare nevoie) de confesiunea lui Eddie Jaku. Neapărat. Cunoscând-o, ne vom schimba profund. Radical. Și, în fond de ce n -am încerca să rostim și noi: Da, pot să fiu și eu „cel mai fericit om de pe pământ”! Și vreau, fără rezerve, să fiu: „cel mai fericit om de pe pământ”! E drept, un fost torționar, un om care și-a reclamat semenii la securitate, un om care a provocat (cu bună știință) răul și moartea unui semen al său, un om care și-aînsușit avutul aproapelui și care a ucis etc., oricât ar încerca, nu va avea dreptul să rostească această sintagmă. Acela are prezentul și viitorul pecetluit. Și fără a încerca, întrucâtva, a deveni noi judecătorul său. Nu avem voie. Iertarea nu este imposibilă, dar este un act foarte – foarte special.
Inginerul Eddie Jaku, pe numele său real Abraham Solomon Jakubowicz (Leipzig, 14.04.1920- 2.10.2021, Sydney), ne prezintă dramatica sa viață, timp de șapte ani, în mai multe lagăre de exterminarenaziste, începând cu 9 noiembrie 1938 (noaptea „Kristallnacht”) și până în zorii zilei de 18 ianuarie 1945. Dar, să reținem, această dată de 8 ianuarie 1945 nu a fost ziua eliberării. Ce a urmat? „Marșul Morții” . De la Auschwitz spre un alt lagăr german, pe un ger cumplit, pe jos, drum finalizat cu 15.000 de victime. E drept, timbrul vocii auctoriale are reflexe cuceritor de plăcute, dar, cu durere adaug, sunt pasaje care sunt foarte greu de parcurs. Atrocitățile suferite de poporul evreu sunt atât de înfiorătoare, încât e dificil a le lectura, darmite a le vizualiza. Îmi imaginez cât de greu este pentru cel care a trăit ororile din lagărele de exterminare naziste, să recompună acel trecut… Dar mai ales, povestind. Cumplit! Reținem că fiecare capitol se deschide cu o maximă. Drastic avertisment. Pe toată durata celor șapte ani negri, Eddie Jaku a trăit momente unice. Și totul se datorează educației primite de copil, în familie. O educație bazată pe respectarea, cu strictețe, a principiilor morale călăuzitoare pentru tot restul vieții. Iar școala pe care a urmat-o, conform deciziei tatălui, i-a salvat viața. Iar în momentele cele mai dificile, Fiul nu uită să-l amintească pe Tatăl său, mulțumindu-i. Nu i-a fost deloc ușor să accepte ca în Germania să fie arestat ca evreu (noiembrie 1938), deși el respecta poporul german, iar apoi, în Belgia aflându-se, culmea ironiei, să fie „tratat” ca „german” (mai 1940). Dar fondul său sufletesc, datorat educației din familie, îl va salva din cele mai dificile situații. De aceea, nu aș greși deloc afirmând că acest roman-confesiune este un Imn de recunoștință închinat Tatălui, Isidor Jakubowicz, cel care, împreună cu soția sa, Lina, ființe nevinovate, au murit într-un crematoriu din Auschwitz. Și îndrăznesc a afirma că sufletele lor vor proteja, din înalt, pe fiul lor, rămas pradă furtunilor. Eddie Jaku a înțeles – de foarte tânăr – cât de învăluitoare sunt filele vieții, de aici și verticalitatea gândirii sale, anume de pacifist convins că „facem cu toții parte dintr-o societate mai mare, iar munca este contribuția noastră la o viață liberă pentru toată lumea”. Admirabil mesaj – emblem pentru prezent și pentru viitor! Așa ne explicăm și titlul memorialului său, „Cel mai fericit om de pe pământ” (Editura „Trei”, București, 2022), care îmbrățișează însemnul încrustat cu fier roșu de pe brațul stâng. Iubirea și speranța l-au salvat. Îndemnul său fie-ne exemplu demnde urmat: „Nu este niciodată prea târziu să fii binevoitor, politicos și o ființă umană iubitoare”.
Livia Ciupercă