Se vorbește azi în lume, tot mai mult și, cu insistență, în societea românească actuală, despre „libertatea presei”. Această expresie, mai degrabă generică decât o practică aplicată ad-litteram chiar și în cele mai „liberale” state de pe glob, indică o realitate: jurnalismul, ca profesie, dar și, metaforic, „ochii și urechile publicului” trebuie protejat, dacă vrem să beneficiem de avantajele informării și să aplicăm întocmai așa-zisa „libertate a cuvântului”. Acesta este și motivul pentru care, oficial, ziua de 3 mai a fost declarată, încă din 1991, drept Ziua Internațională a Libertății Presei, un gest nu doar de natură politică, cât un drept fundamental al ființei umane, înscris ca atare în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU, încă din 1948. Fundamental, se pleacă de la ideea că exercitarea profesiei de jurnalist împlică și riscuri personale, astfel că „libertatea presei” nu înseamnă doar garantarea dreptului la opinie, dar și protecția persoanelor care își asumă riscul de a investiga și comunica public aspecte ce țin de abaterile de la legile naturale, oficiale și morale, a guvernanților, ale societății în ansamblul ei. Cu atât mai mult, Ziua Libertății Presei a devenit și mai actuală astăzi, când, în lume, au avut sau au loc alegeri, la toate nivelele, în peste 60 de țări, astfel încât dreptul la liberă exprimare trebuie garantat și protejat de orice impunități sau ingerințe. Desigur, aceasta reprezintă o situație ideală, în practică jurnalismul devenind în ultimii ani o profesie de risc, sau chiar de mare risc, numărul jurnaliștilor uciși în timpul sau ca urmare a exercitării profesiei crescând vertiginos, asta în vreme ce tot mai multe state, așa-zis totalitare, restrâng sau chiar refuză accesul presei în zonele „fierbinți”, pe front sau în cazurile de revolte, manifestații, tulburări sociale. La polul opus, se află legislația Uniunii Europene care, oficial, dar și practic, susține și protejează libertatea presei, pluralismul mass-media, protejarea surselor și transparența comunicării. Pe de altă parte, se manifestă și tendința unor forțe și entități obscure care înceacă să acapareze și să controleze spațiul informațional, să manipuleze ori să restricționeze accesul publicului la informația factuală și obiectivă.
Pentru mulți jurnaliști, inclusiv de la noi, Ziua Mondială a Libertății Presei este și un prilej de a a atrage atenția autorităților asupra necesității „transparentizării” informației publice, pe temeiul că responsabilitatea comunicării și a diseminării informației este un aspect ce ține de „etica guvernării”, iar aplicarea Legii 544 privind liberul acces acces la informațiile cu caracter public nu este o favoare, ci o obligație. Fără a intra în „hățișurile” confruntărilor instituționale între ziariști și autorități, aspecte ce țin mai degrabă de „zbaterile ” democrației autohtone, decât de lipsa de coerență a presei, putem constata, și fără prea multe investigații jurnalistice, că presa actuală depinde de publicitate, iar factorul economic devine adesea un instrument de constrângere exercitat asupra profesiei noastre. În acest fel, intervine, tacit, autocenzura, sau chiar renunțarea la acest drept fundamental.
Dar, cum speranța moare ultima, nu ne rămâne, ca jurnaliști profesioniști, decât angajamentul de a promova cu orice mijloc libertatea presei. Credem cu tărie în dreptul la adevăr și la informarea transparentă, valori care nu vin din trecutul apropiat, ci țin chiar de ceea ce filosoful Immanuel Kant numea cândva „formula transcedentă a dreptului public”, respectiv dreptul la informare, formulat pe scurt în următoarea expresie cu valoare de postulat: „Toate acțiunile raportate la dreptul celorlalți oameni a căror maximă nu este compatibilă cu publicitatea, sunt nedrepte” („Scrieri moral-politice”, Editura Științifică, 1991). Vorbind despre formula ideală a „Păcii eterne” între state, și convins că acest „vis” nu i-ar interesa niciodată pe conducătorii statelor, „care nu se pot sătura niciodată de război”, ci, cel mult, pe filosofii care se complac în acest „dulce vis”, Kant face și câteva referiri la raportul dintre presă și libertate, ca parte a dreptului public. În esență, în opinia sa, „formula publicității” (expresie pe care azi o asociem jurnalismului, de orice fel) reprezintă, mai presus de toate, o revendicare juridică, asta pentru că dreptul la „publicitate”/la informare am spune noi azi, este mai presus de dreptul natural, mai mult, dreptul nu poate exista fără „transparență”, astfel încât tot ce nu poate fi comunicat public se situează în afara cadrului juridic acceptat. Așadar, comunicarea funcționează „a priori”, fiind o componentă a „rațiunii pure” din care derivă, fundamental, și materia dreptului, ca instrument național și transnațional de judecată a acțiunilor publice. În opinia lui I. Kant ceea ce nu poate fi făcut public din acțiunea politică a unui stat, a unui conducător, sau a unei persoane, ceea ce ascuns, tăinuit sau secret reprezintă „a priori” o expresie a „nedreptății”, iar nu un drept al persoanei sau a entității respective.
Respectarea, sau, din contră, restrângerea ori interzicerea dreptului la adevăr, respectiv negarea principiului publicității, formulat de Kant, stă și la baza dreptului popoarelor la „revolte”, cadrul legal de a răstura de la putere a unui așa-zis tiran. Când drepturile poporului sunt violate, inclusiv, dreptul explicit la informare/la „publicitate”, se justifică orice fel de mișcări revendicative, înclusiv „detronarea și aplicarea de pedepse drastice” tiranilor, admitea Kant în studiul său „Spre pacea eternă. Un proiect filosofic”, elaborat în 1795, și inspirat, desigur, de un eveniment politic de seamă al epocii, respectiv încheierea Păcii din Franța și Prusia, primul proiect (utopic) ce a stat la baza viitoarei alianțe (pe baze federale, admitea Kant) între statele Europei. Spre deosebire de predecesorul său, Jean-Jaques Rousseau, care considera pacea drept o consecință a constituirii unor state „ideale” în întrega lume, Kant își imagina o lume bazată pe un imperativ moral superior („Libertatea omului se situează între maximul de comportament, și maximul de moralitate”, admitea Kant). În aceste condiții s-ar putea rezolva, în opinia sa, și problema duplicității politicii, în raport cu morala. Dreptul oamenilor la informare/la „publicitate” este o „datorie”, spunea Kant, dar o datorie necondiționată de „dulcele sentiment al binefacerii”. Cu alte cuvinte, nu factorul politic (în speță, entitatea statală, în accepțiunea contemporană) ne acordă nouă, în marea sa mărinimie, acest drept, ci el se regăsește, fundamental, în însuși dreptul public (ius civitas) sau, altfel spus: „Toate maximele care necesită publicitatea (spre a nu-și rata scopul) se acordă cu dreptul și politica reunite”.
Ca o concluzie, drumul spre „pacea eternă” trece și prin ograda presei, care, pentru a-și exercita rolul natural, ar trebui să aibă „o fire cunoscută public”, adică să fie cu adevărat „transparentă” și, dacă se poate, cât mai liberă.
