◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro14.04.2024

De la jurnalism, la poezie. Interviu cu Radu Andriescu

– Cu cine preferați să vă serviți cafeaua de dimineață, cu T.S. Eliot sau Constant Tonegaru?

– Îmi pare rău că n-am mers eu la barieră, noaptea, cu Tonegaru, ca-ntr-un text de-al lui, într-o lume de gheață crâncen de reală, căutând-o pe Karenina, doar ca să dăm peste Kram, ursul bipolar, pitit în întunericul zăpezii. Am tot felul de fantezii cu oameni ok care mi-ar fi prieteni, Mazilescu la Vama Veche, Purcaru din Metalurgic, într-un text la care nu știu de ce-am renunțat. Eliot era simpatic când era tânăr, dar mai târziu scoarța lui a fost prea apretată pentru dinții mei de castor juvenil, plin de încredere în posibilități.

– Cu ce ați asemăna poezia, cu un animal diafan sau cu o pădure metalurgică?

– „Pădurea metalurgică” e o metaforă la care țin mult, preluată din poetul ucrainean Alexandr Eremenko. Despre „animalul diafan” voi scrie ceva mai jos. „Pădurea metalurgică” a devenit titlul volumului meu din 2008, iar „animalul diafan” al celui din 2019. Cred că prima sintagmă ar merge ca metaforă pentru poezia din prima mea perioadă poetică (1992-2010), iar cea de-a doua pentru perioada care se va încheia anul viitor (2016-2025).

– Nordul obiectelor sau Nordul poetului? Definiți busola zilei…

– Sunt anumite puncte din jurul polilor magnetici ai Pământului în care busolele nu mai funcționează corect, astfel încât navigatorii sau piloții au nevoie de o hartă în care să fie clar marcate acele puncte. Sunt specialiști care actualizează permanent astfel de hărți. În cazul poeziei, ești nevoit să te orientezi cu ochii închiși, ceea ce înseamnă că trebuie să fie o acuitate mai mare a celorlalte simțuri și să ai mintea deschisă la orice posibilități.

– Mai poate fi poetul privit ca un mesager?

– Poetul mai poate fi privit în multe feluri, inclusiv ca mesager, depinde însă câtă lume o face. Pentru divinație, lumea preferă să-și dea banii unei cititoare în cărți mai curând decât pe o carte, la librărie, mai ales pe una de poezie. De altfel pandemia și războiul au scumpit, printre altele, cartea. Totuși, când își face cineva curajul să se oprească și la raftul de poezie, poate avea surpriza să găsească volume care vorbesc în numele unei generații sau al unei idei. Sunt multe cărți de poezie înregimentate clar într-o luptă sau alta, în numele feminismului, al ecologiei, al drepturilor diferitelor tipuri de minorități etc. Unele dintre acestea sunt excelente și merită cu siguranță să le citești cu răbdare și, de ce nu, delectare. Multe cărți au mesaje mai difuze, nu se concentrează clar pe o ideologie sau un –ism. În zona asta ar fi și volumele mele, chiar dacă primul din seria mea nouă, Când nu mai e aer (Blecher, 2016), a fost citit de mulți dintr-o perspectivă feministă. Cât despre statutul de mesager al poetului, uneori acesta poate să-l sperie și pe autor, chiar dacă e vorba doar de niște coincidențe, nu de premoniții. În toamna anului 2019, la FILIT, citeam un poem intitulat „Pandemic”, în care spuneam, printre altele, că „nu știam //dacă trebuie să îmbolnăvim /omenirea /sau trebuie să o salvăm”. După câteva luni, întreg Pământul se bloca și lumea a trăit mult timp în izolare. Textul a apărut în Fire lungi de wolfram (Blecher, 2022) și este singurul din carte pe care l-am datat – septembrie 2019. Nu sunt profet sau mesager, dar te blochezi mental când te gândești că ceea ce scrii devine realitate, ca într-un fantasy distopic.

– Mai credeți în actualitatea generațiilor de poeți?

– „Generațiile” au fost necesare pentru a marca niște rupturi în practica literaturii. Termenul, desigur, a început să fie foarte des folosit începând cu anii optzeci, respeciv cu optzecismul lunedist, literatura care se năștea în jurul Cenaclului de Luni al UB. Peste anii ’90 s-a sărit destul de ușor. Unii au fost asimilați optzecismului, cum ar fi grupul de la Brașov (Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea) alții probabil am fost percepuți ca niște optzeciști întârziați (ar fi cazul meu și cel al lui Ov Nimigean, care ne-am publicat cărțile, ca și brașovenii, începând cu anii ’90), iar un poet ca Ion Monoran chiar este un optzecist ale cărui cărți nu au putut să apară în anii ’80 din cauza problemelor pe care le-a avut cu securitatea, după ce-a vrut să treacă Dunărea în Vest. Cristian Popescu și Ioan S. Pop sunt și ei percepuți mai curând ca optzeciști. Ideea generației de scriitori a redevenit centrală odată cu desantul în literatură al douămiiștilor. Pe urmă lucrurile s-au complicat iar, se folosește termenul de postdouămiism de ani buni și probabil așa va mai rămâne o vreme. Prin urmare, eu probabil vin din terenul acela viran dintre optzecism și douămiism. În remixul primul meu, Oglinda la zi (frACTalia, 2019), o antologie în care mi-am revăzut drastic textele din primele șapte cărți, am pus la început câteva rânduri care cred că arată felul în care mă raportez la chestiunea generațiilor, pornind de la propriul meu traseu literar: „De câteva săptămâni îmi recitesc și reconsider drastic textele din primele șapte cărți, 92-2010, pentru un best of remixat și am ajuns la concluzia că-s un optzecist întârziat, un nouăzecist acceptabil, nu grozav, un douămiist destul de interesant, plecat cu pluta pe arătura mea proprie și-un postdouămiist de care nu mi-e rușine. Ceva gen Benjamin Button.” Dacă tot am pomenit despre remix, ar trebui să spun de ce „oglinda la zi”. La începutul anilor ’90, când adunam texte pentru primul meu volum individual de poezie, am avut o discuție cu Florin Iaru despre titlul cărții, la festivalul de la Târgu Neamț. Îi spuneam atunci că titlul ar fi Oglinda la zid, pentru că aveam fobie la oglinzi pe-atunci (la Cluj, după armată, am ajuns să sparg oglinda uriașă din scara unui bloc). Iaru mi-a replicat că ar suna mult mai bine și mai implicat social „oglida la zi”. Avea dreptate, dar titlul nu se potrivea cu volumul, în care era și un poem destul de lung, în șapte părți, despre fobia mea la oglinzi. În 2019 m-am gândit că ar fi bine să închid bucla acelor șapte volume cu o antologie în care poezia de atunci să fie remixată și adusă la zi, Oglinda la zi, unul dintre cuvintele critice de pe coperta a patra fiind cel al lui Florin Iaru.

– După care dintre ele ați pune punct și după care, trei puncte?

– Cred că am dat deja răspunsul. Punctele de suspensie vin puse în dreptul postdouămiismului, pentru că încă apar, an după an, debuturi foarte interesante cărora deocamdată nu li s-a găsit o altă etichetă suficient de cuprinzătoare. Cât despre „nouăzecism”, uneori mi se pare că e făcut doar dintr-un șir lung de puncte de suspensie…

– Ce mai face prietenul dvs., Kram?

– Kram, ursul bipolar, a fost una dintre măștile mele preferate. Era un fel de pinguin Apolodor în variantă grunge, de care aveam nevoie în momentul acela. Aveam nevoie și de rimele din acele texte, greu de zis de ce, dar eram într-un moment de entuziasm jucăuș. Cartea – Animalul diafan (Blecher, 2019) – a fost privită cu oarecare scepticism de unii amici, pentru că era o combinație mai exotică de Tonegaru și Kram, dar a fost nominalizată la premiile Observatorului Cultural și a luat premiul „Mihai Ursachi” aici, la Iași. Nu am scris nicăieri povestea titlului, Animalul diafan și am să o fac pe scurt aici. Pe lângă faptul că merge foarte bine, zic eu, pe coperta acelei cărți, combinația dintre cei doi termeni mi-a fost sugerată de felul cum două generații percep folosirea cuvintelor în poezie. Un veteran al poeziei din Iași declara cu toată convingerea la un festival că el n-ar folosi niciodată în poezie cuvântul „animal”. Pe de altă parte, un scriitor tânăr și foarte talentat le spunea discipolilor de la un workshop că azi nu se mai poate folosi, printre altele, cuvântul „diafan”. Nu am înțeles și nici nu am putut să accept asemenea înregimentări lexicale. Problema nu e un cuvânt sau altul. Problema e contextul în care cuvintele lor sunt plasate. Puse chiar și unul lângă altul, cele două cuvinte înfierate au dat o sintagmă proaspătă – și utilă în cazul cărții mele. În interiorul ei mai folosesc de câteva ori cuvintele, separat sau împreună. Bogdan Petcu, autorul volumului transcender, cel mai bun volum de debut de anul trecut, a preluat și el jocul în cartea lui. Întorcându-ne însă la Kram și la măști. După o pauză de cinci ani, perioadă de criză personală în care ajunsesem să mă conving că nu mai pot avea nicio legătură cu literatura, reveneam, în 2015, la poezie cu primele texte din volumul Când nu mai e aer (Blecher, 2016). Tot la vremea aceea descopeream și Cartea fețelor, la care mi-am făcut un cont. Mai postam pe peretele meu câte o poezie mediocră, până am scris, la persoana a treia, primul text cu Ana, Mariana și mama lor singură. Era prima oară după cinci ani când îmi plăcea cu adevărat un textuleț poetic de vreo zece rânduri, scris de mine. Am mai scris unul după câteva zile, cu aceleași personaje. Până la urmă a ieșit un volum întreg, cel mai apreciat al meu, dacă e să mă uit la premii și numărul de cronici. Ce doream să zic, însă: ca și în cazul lui Kram, întreg volumul era un joc de măști. Ana și Mariana erau două laturi ale fetei mele, de aceeași vârstă cu personajele, iar mama singură eram eu. Cumva instinctiv mi-am dat seama că trebuie să îngroș masca personală, pentru că imaginea bărbatului singur crescându-și copilul sau copilele nu e la fel de credibilă cum e cea a mamei. În Gerul dintre ei (Blecher, 2010) și Jedi de provincie (Blecher, 2018) am mai folosit măști, dar începând cu Fire lungi de wolfram (Blecher, 2022) mi-am făcut curajul să revin la persoana întâi, pe care nu o mai vedeam abordabilă încă din 2010.

– V-ați aflat vreodată în ipostaza lui Prufrock?

– De la anxietate la criza existențială nu sunt mulți pași. Se poate ajunge la un continuum în care te învârți tot mai repede, ca particulele elementare încarcerate în acceleratorul CERN. Idei despre sensul vieții sau despre alegerile pe care le facem ar trebui să apară mereu dacă punem la bătaie gândirea critică, riscând ieșirea din zona de confort molcuț în care ne putem complace liniștiți. Mare parte din literatura capabilă să-și provoace cititorii pornește tocmai din neliniștea pe care o resimți atunci când zidul semnelor imperiale de exclamație e secerat de cele de întrebare. Până la urmă, cred că zona de confort este una statică, invariabilă și lipsită de vitalitate, în timp ce momentul de criză are dinamismul necesar vieții, chiar dacă uneori ajunge să te paralizeze bombardamentul de întrebări și neliniști. De altfel chiar ieri dimineață (și nu are legătură cu întrebările de aici) mi-am dat seama că în necartea la care lucrez și care va deveni carte anul viitor sunt cam cinci titluri statice, aproape moarte, pe care a trebuit să le schimb. În zona asta a întrebărilor care vin la pachet cel puțin cu anxietatea, dacă nu cu o adevărată criză existențială, îl plasez pe Prufrock, care-și presară gândurile cu foarte multe semne de întrebare.

– Ați condus o vreme „Dialogul”, revista care depășise cu mult amfiteatrele Universității ieşene, fiind recenzată mereu de Monica Lovinescu la Radio Europa liberă, când acesta era interzis în România… De ce nu mai apare și de ce nu a reușit să creeze, în timp, o grupare literară?

Dialogul a avut, într-adevăr, un rol care depășea limitele universității. Într-o lume literară anapoda, în care scriitorii, mai ales cei tineri, prin urmare optzeciștii pentru vremurile de atunci, nu aveau acces la revistele profesioniste, Dialogul și alte câteva reviste studențești erau platforme alternative unde ei puteau publica. Nu era ușor nici aici, cenzori existau și era foarte activi, dar probabil tirajul mult mai mic decât cel al revistelor profesioniste îi făcea puțin mai permisivi. Oricum, când a ajuns la Dialog promoția mea, revista avea deja o istorie lungă (primul număr a apărut în 1969, când revista se numea Alma Mater), un format clar și prestigiu în toate centrele universitare. Un rol important pentru succesul revistei l-au avut prof. Andrei Corbea-Hoișie și Sorin Antohi. După ’89, când a încetat apariția revistei, au fost tentative de a o readuce la viață, dar au eșuat. Acum există o secție de jurnalism, dar Dialogul, ca revistă de cultură, presupune o raportare diferită. Are revista un viitor? Fizic sau virtual? Greu de zis. Azi, Iașul are destul de multe reviste de cultură, pe care n-am să le înșirui aici. Am să pomenesc doar revista Alecart, scoasă de elevii de la Colegiul Național sub coordonarea profesorilor Nicoleta și Emil Munteanu. O revistă excelentă dar și foarte frumoasă, într-un format glossy.

 – Sunteți și cadru universitar, la catedra de limbă şi literatură engleză din cadrul Universităţii „Al.I Cuza” din Iaşi…  Anul 1989 vă mai spune ceva?

– În decembrie ’89 am pus punct navetei la o școală din Pașcani. Drumul în sine îl simțeam ca pe o tortură de care eram convins că nu am cum scăpa. Printre elevi erau unii foarte buni, de excepție chiar, cu toate că acea școală generală nu era cotată ca una dintre cele bune din târg. Școlile „bune” ar fi fost cele din orașul de sus (orășelul are o scară uriașă la mijloc), unde locuiau personajele „importante” ale târgului. Școala mea era în orașul de jos, lângă atelierele CFR. În anul acela am ajuns trei șefi de promoție acolo, la engleză, geografie și matematică. Ce contează mai mult e că unii dintre elevii noștri ne sunt acum colegi la Iași, alții au joburi bune pe unde-au ajuns în lume. Din ianuarie ’90 am lucrat mai bine de doi ani ca redactor la revista Convorbiri literare, iar apoi la Universitate. Cam asta înseamnă ’89 pentru mine: o răsturnare politică uriașă pe care am resimțit-o clar și la nivel personal.

– Spuneți-mi trei idei bune și trei idei proaste…

 – Că tot mi-am amintit acum de ’90, încep cu vreo două idei din acea perioadă. Idei proaste: 1. Să-mi vând, la începutul anilor nouăzeci, mașina de scris electrică portabilă Hercules, cumpărată în vestul Germaniei unite dar fabricată în RDG. Mai sunt de vânzare mașini de scris vechi, dar nu am văzut electrice și portabile, deci relativ mici, nicăieri. 2. Să-mi schimb banii, și cei de pe mașina de scris și alții, la bișnițari și nu la o bancă. Nu erau case de schimb la vremea aceea. Am rămas fără o parte din bani și mi-am cumpărat un desktop, primul, de altfel, mai prost. 3. Să-mi termoizolez doar parțial casa, ceea ce face că iarna îmi pun căciulă și fular când merg din cameră la bucătărie… Cu deciziile sau ideile bune e puțin mai complicat, dar cred că ar fi vreo trei, toate în zona poeziei. A fost bine că m-am decis în 2015 să continui povestioarele cu Ana și Mariana, după ce timp de cinci ani eram total nemulțumit de poeziile pe care le comiteam. La fel de bună a fost ideea de a face remixul din 2019. Eram blocat înainte de remix, îmi plăceau cap-coadă doar 50 de pagini din cele aproape 700 de atunci – 50 de pagini pe care de altfel le-am inclus în volumul Metalurgic din 2010, în care combinam cincizeci de pagini vechi cu cincizeci de pagini noi. O a treia idee bună ar fi să mă opresc un timp după publicarea, probabil anul viitor, a cărții la care lucrez acum, Variantele noastre imperfecte. Simt nevoia, după o altă serie de șapte cărți de poezie, de o pauză mai lungă.

 

Leonard POPA / UZPR Bacău

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *