Investigând, consecvent și temeinic, fenomenul emigrației românești, al culturii române din exil și din afara granițelor, din perioada de după al Doilea Război Mondial, universitara craioveană Mihaela Albu a inițiat în deceniile din urmă, postcomuniste, un „demers de recuperare și reevaluare” a diasporei (A. Sasu) din țările Europei și Americilor, materializat în câteva lucrări monografice privind autori și publicații culturale, dar și simpozioane ori dialoguri cu și despre scriitori din exil. De reținut este și calitatea de „director fondator” al revistei „împotriva uitării” frumos numită ANTILETHE de la Craiova, care din 2017 până azi, cu trei apariții anuale, s-a dovedit cu adevărat o „Revistă pentru recuperarea exilului românesc”, consacrând numere tematice unor personalități marcante precum Vintilă Horia, Alexandru Busuioceanu, L. Boz, Virgil Ierunca, Ștefan Munteanu, ultimul număr, 1(13)/ 2021, fiind dedicat lui N. I. Herescu. Periodicul apare sub egida Asociației Culturale „Carmina Balcanica”, dedicată cercetărilor fenomenului cultural din Balcani, care se adaugă, prin geografia culturală promovată, după cum observă istoricul și criticul literar C. Ungureanu, unui similar demers inițiat de criticul și istoricul literar timișorean prin Fundația „A treia Europă”, înțelegând România ca parte a Europei Centrale.
DIN EXIL… ACASĂ… „CU EMINESCU DE MÂNĂ” (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2021, 527 p.) este o „antologie de studii și articole despre opera eminesciană” aparținând scriitorilor din exilul românesc, reproduse, în ordinea cronologică a publicării lor, începând cu prefața lui Mircea Eliade la volumul „Poesii” ale lui Mihai Eminescu (Freiburg, 1946) și încheindu-se cu articolul „ Spre adevăratul Eminescu – La steaua”, al lui Ovidiu Vuia, ca text scris în exil, și cu eseul lui L. M. Arcade, „L’autre ciel chez Eminescu et Lupașcu” („ART Journal”, California, 1991), după care sunt adăugate texte de Alexandru Busuioceanu (un fragment tradus din „Istoria literaturii române” apărută în 1951 în Argentina (1942, 1998), Constantin Amăriuței (reproduse din „Jurnalul literar”, 1989 și 2000), Alexandru Ciorănescu (1999, traducere, tot în „Jurnalul literar” al lui N. Florescu) și Ovidiu Vuia (2000).
Fiind prima de acest fel, recenta culegere este un fel de „eminescologie a exilului” (Th. Codreanu), care ar avea ca înaintași cu preocupări similare pe regretatul editor al „Jurnalului literar”, Nicolae Florescu, pe filosoful Ștefan Munteanu și acum, iată, pe Mihaela Albu și Dan Anghelescu, tandem ce semnează mai multe cărți din și despre cultura diasporei românești postbelice, editând de asemenea frumoasa revistă „Antilethe”, aflată la al 13-lea număr.
Sintagma în ghilimele („cu Eminescu de mână”) din titlul antologiei parafrazează o formulare a lui Vintilă Horia (dintr-o scrisoare din 1989 adresată profesoarei de franceză Liliana Georgescu Tulică din Tecuci, fiica bunului prieten Ovid Caledoniu), de fapt un vis rămas neîmplinit al lui V. Horia.
După cum arată dl. Th. Codreanu în „Eminescologia exilului – Piatră unghiulară a rezistenței prin cultură”, un fel de postfață (pp. 504-527), însuși Eminescu a figurat pe lista regimului comunist din 1948 (de scoatere din circuitul bibliotecilor publice și aruncare în foc a unui număr de 8779 de titluri, trecute într-un Index prohibitiōrum de 500 pagini), „la loc de cinste fiind Eminescu și alte mari personalități ale culturii românești și universale”. Așadar, „unul dintre primii exilați culturali a fost poetul național”, taxat de culturnicii proletcultiști drept „pesimist”, „paseist”, chiar „reacționar”, viziune înrudită cu globalizanta taxonomie a neo-marxiștilor de azi cu cenzurala lor „politically corret”, tot o apă și-un pământ de nostalgii ideologice proiectate asupra lumii.
Iată de ce oamenii de cultură din emigrația românească postbelică au făcut din Eminescu un simbol al rezistenței, de baricadă, chiar un steag de luptă, o primă revistă literară fiind „Luceafărul” fondat la Paris în 1948, numele având trimitere directă la autorul „celei mai de seamă opere culte românești”, dar și la periodicul apărut la Budapeste în 1902, după cum va specifica Mircea Eliade, cel care anul următor va iniția ediția „de pribegie” a Poeziilor lui Eminescu, la Biblioteca Română din Freiburg.
Antologia de față reproduce câteva texte de Mircea Eliade, între care aș reține, pe lângă prefața amintită, comentariul la cartea Rosei del Conte, Eminescu o dell Asolutto (Roma, 1963, 482 p.), apreciată drept „cea mai vastă, închinată, într-o limbă străină, lui Eminescu”, cu toate că până aci se mai anunțaseră abordări (Allain Guillermou, Ramiro Ortiz). Naționalismul militant și curat, înțeles dincolo de incriminanta xenofobie ori de reproșatul paseis desuet etc., „perfecționismul” spre care tindea spiritul creator al poetului „nepereche”, filosofia de largi deschideri culturale, viziunea cosmogonică, atitudinea față de viață, societate, lume, destin creator, substanța medulară a „humusului natal” și, nu în ultimul rând, aspecte privind „arta și limbajul eminescian” dezvăluind figurile cromaticii, muzicalității, simbolismul materiei, substratul autohton și „saltul” în universal, deopotrivă cu înzestrarea culturală care, vorba lui Maiorescu, era a unui „om modern” aflat „la nivelul culturii europene moderne”, în general conștiința îndeobște comună că opera lui Eminescu este „creația unui geniu profund și original, interpret, pe deasupra, al unui întreg popor” (Virgil Ierunca, Eminescu la Sorbona, în „Cuvânt în exil”, nr. 25-26/ 1964) – toate acestea se regăsesc, în general, în articolele și studiile din această antologie. Literatura, gândirea politică, îndeosebi Poesiile („cenzurate în țară” și pe care M. Eliade le repunea în circuitul liberei circulații „în haina sfioasă a pribegiei”), apreciază prefațatorul, „ne-a(u) luminat înțelesul și bucuria nenorocului de a fi român.”:
„Noi, cei de aici, – scria istoricul religiilor – rupți de pământ și de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un somn dulce, la noi acasă. Întreg universul nostru îl avem în câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit și le împarte astăzi în cele patru colțuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăștiat pribegia. Păstrați-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul și din pământul nostru românesc.” (Cuvânt înainte la vol. Mihai Eminescu: Poesii. Ediție de pribegie, Paris, septembrie 1949).
În același an, în „Uniunea Română” (nov.-dec. 1949), sub titlul Eminescu, Mircea Eliade preciza: „Nu e deloc de mirare solidaritatea întregii emigrații românești în jurul lui Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nicio catastrofă istorică: geniul.(…) Orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nicio armată din lume și nicio poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge Luceafărul lui Eminescu din mintea și sufletul românilor.”
În 1950 se sărbătorea la București, de către regimul comunist, centenarul nașterii lui Eminescu, dar într-o vreme când opera marelui poet era nu numai „răstălmăcită”, ba chiar „suprimată”, precum unele poezii și întreaga operă politică. În suferința și sărăcia lui, se spunea, poetul a stat prea mult în „turnul de fildeș”, rămânând „neangajat” în lupta „progresistă” a vremii lui, iar cinstea de a fi sărbătorit de regim, în general de „ocupant”, printr-o „comemorare triumfală”, zice Eliade, e aceea de a-l înțelege pe autorul romantic drept „poet progresist”, după cum îl eticheta licheaua marxistă și monstrul ideologiei leniniste la București, Iosif Chișinevschi…
„Comemorarea” de la București este contrabalansată de emigrația românească prin apariția, la Salamanca, în 1950, a altei ediției de Poesii (ordinea textelor fiind cea adoptată de ediția Perpessicius, din 1939, adăugându-se poezii postume), cu un Cuvânt înainte semnat de Aurel Răduță, în care, după evocarea sumară a vieții poetului, se arată „saltul” în cultura europeană al neamului românesc înregistrat de Eminescu, în secolul trecut, fapt ce trebuie mereu actualizat printr-o conștiință trează a recuperării operei sale, chiar a celei politice (se anunță că „în curând va vedea lumina tiparului și o antologie din opera politică, care, în împrejurările excepționale de azi, își capătă o actualitate atât de accentuată, încât ne servește ca bază teoretică și spirituală în lupta uriașă care se pregătește.”). Editorul a dat dovadă, conform unei consemnări din revista „Destin” (nr. 1/1951), de „scrupulozitate bibliografică”, dar și de „un profund simț eminescian”, prezentându-ne „un Eminescu cum nu se poate mai adevărat”.
În compendiul din 1951 al Istoriei literaturii române, Alexandru Busuioceanu acorda lui Eminescu un capitol cuprinzător, punând accent pe cultura universală a poetului, pe „formația extrem de complexă”, dezvăluind „setea de cunoaștere” (de la istoria religiilor, cosmogonie, la ocultism) a unui poet caracterizat drept „spirit faustic”, oscilând „între fantastic și real” și ajungând la o „concepție dureroasă” despre o lume în care omul „hărăzit neantului nu poate cunoaște decât aparențe și nu poate aspira la fericire”. O viziune apreciată drept „rod tragic al unui spirit chinuit e căutarea absolutului”, într-o singurătate astrală, dincolo de omenesc”. Acest fragment din compendiul Istoriei lui Busuioceanu (pp. 38-39) este preluat în întregime la pag. 452-453, cu explicațiile de rigoare din subsol, așa cum a apărut în „Jurnalul literar” al lui Nicolae Florescu, din 1998.
O altă mare voce a exilului românesc este Vintilă Horia, semnatarul articolului din „Românul” (I, 5 aug. 1951), despre ediția portugheză bilingvă a poeziilor lui Eminescu, alcătuită de Victor Buescu la Lisabona, căreia îi dădea viață un mare poet portughez contemporan, Carlos Queiroz (anunțându-se și o a patra, tot la Lisabona), care venea după cea „de pribegie” a lui Mircea Eliade („în două volume reneografiate” cu prefață) și cea de la Salamanca a lui Aurel Răduță. Constatând că „Eminescu nu a avut până acum norocul de a fi tradus de un mare poet”, H. Vintilă scrie că „o nouă cultură românească ia astfel contur din această întâlnire extra-oficială”, în cazul de față cu marele poet Carlos Queiroz „convertit la eminescianism” (ediția Bunescu-Queiroz, de 47 de poeme).
Interesul diasporei românești față de geniul lui Eminescu a constituit un liant indiscutabil al comunității din arealul euro-atlantic, ducând la studii cu adevărat valoroase, dincolo de ocazionalitatea unor articole. Aș menționa studiul lui Leontin Jean Constantinescu, Perspectiva gândirii politice eminesciene, apărut în „Orizonturi” (nr. 2/1951), în care Eminescu este cercetat într-o perspectivă istorică românească, evaluându-se „gândirea politică a ziaristului”, „crezul primatului național”, ideea dezvoltării „organice” a națiunii, „critica liberalismului și a inovațiilor grăbite”, „mizeria vieții noastre publice”, critica „formelor goale” și a „demagogiei liberale”, concepția despre „pătura superpusă” și „clasele pozitive”, sensul „etic” al cugetării politice, ideea „misiunii noastre ca „stat la gurile Dunării” (ba Eminescu înainta și ideea unei „confederații dunărene”, într-un spirit surprinzător de actual!)… Studiul lui L. J. Constantinescu mi se pare, în de-complexarea la referințe sursiere, judicios și destul de clar, conștientizând diaspora românească asupra valorii destul de actuale a gândirii politice eminesciene, chiar „europene”, precum și a statutului legitim de a-și ocupa locul cuvenit în „sanctuarul gândirii românești”…
La Rio de Janeiro va scrie despre Eminescu, epuratul…, în 1952, N. I. Herescu, incriminând cenzura comunistă de la București, pe „milițienii lingvistici ai regimului de ocupație din România” (e vorba de o emisiune culturală de la Radio București, în care cuvântul „Doamnă” a fost înlocuit, într-un mod caraghios și neghiob, de Comitetul de lectură, cu „dragă”, în versurile: „De din vale de Rovine/ Grăim, dragă, către tine…”, fapt retractat în revista „Urzica”!). Același N. I. Herescu va scrie în „Înșir-te mărgărite” (III, 12/1953) despre Doina lui Eminescu, în contextul sărbătoririi a 70 de ani de la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare de la Iași, accentuând „viziunea reîntregirii etnice a neamului nostru” din glasul profetic al poetului și relevând totodată „versurile de blestem și de ocară pentru trădătorii poporului român acum și pururea și-n veacul veacului.”
Foarte interesant amplul eseu al lui Ioan Guția, „Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu”, apărut în colecția Bibliotecii Române din Freiburg în 1957 și reprodus în întregime (pp. 84-160), un comentariu foarte personal și apropiat de texte, din care citează convingător, ferit în general de speculații eseistice ori trimiteri sursiere invocându-se bibliografia de rigoare, cum se obișnuiește. Foarte apropiate de felul de a-l înțelege pe Eminescu sunt și textele aparținând unor nume cunoscute ale exilului românesc, chiar dacă aceste scrieri sunt mai dezvoltate sau mai succinte, chiar ocazionale: Constantin Amăriuței (Dorul de veșnicie, Luceafărul românesc, „Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”, Postumele lui Eminescu, Originea liricii eminesciene, „Zborul” liric din „Luceafărul” și „Domnișoara Hus”, Neființa lirică, Estetica stării de dor, Metafizica stării pe loc, Discursul metafizic al 
poeziei românești, Trecerea hotarului ontologic), Vintilă Horia (O ediție Eminescu în portugheză, Eminescu și cultura rusă, Al treilea element, Eminescu la Viena, Peste încă o sută de ani: tot Eminescu!), Victor Buescu (Eminescu continuă, O ediție critică a poeziilor lui Eminescu), Basil Munteanu (Culmile literaturii românești moderne – fragment, Mihai Eminescu, dualismul său creator), Alexandru Ciorănescu (Gândirea politică a lui Mihai Eminescu, Bronzul și marmora, Un poet al determinării, Eminescu în traducere spaniolă), Horia Stamatu (Puțină istorie literară, Rugăciunea unui Dac, Eminescu europeanul), George Uscătescu (Actualitatea lui Eminescu, Eminesciana), Nicu Caranica (Un Esculap al sufletului românesc, Pentru un Eminescu total, Post Scriptum), Mihai Niculescu (A fi în românește – fragmente, Cu Eminescu în viață, Întâlniri), Titus Bărbulescu (Actualitatea lui Eminescu, Arta poetică eminesciană), Octavian Vuia (A gândi cu Eminescu, Eminescu sau poezia revoltată, Spre adevăratul Eminescu – „La steaua”).
Mai sunt reținuți cu câte un text: George Racoveanu, Virgil Ierunca, Emil Turdeanu, N. A. G.(heorghiu), Anneli Ute Gabanyi, Octavian Buhociu, Aurel Rață/ Aurelio Răuță (prefața la cele două ediții în spaniolă din 1950 și 1982), George Bălan, Lucian Boz, L.M. Arcade.
Toți acești autori beneficiază de o secțiune lămuritoare de Note biobibliografice (pp. 489-503), după care cartea se încheie cu eseul-postfață semnat de Theodor Codreanu, Eminescologia exilului, din care incitantă ni se pare partea a doua intitulată „Noua eminescologie”, în care sunt menționați, după „cel mai mare eminescolog interbelic, G. Călinescu” și editologul Perpessicius, continuatorii: „D. Vatamaniuc, Petru Creția, Pompiliu Marcea, Aurelia Rusu, Gh. Bulgăr, Nicolae Georgescu etc”. Sunt amintite la subsol și alte contribuții: O. Vuia, dr. Ion Nica, Dan Toma Dulciu, Al. Surdu…
Îngăduie-ni-se să insistăm și asupra altor nume dacă tot vorbim de „eminescologia de azi”, de la George Muntean, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Adrian Voica, George Popa, Ioana Em. Petrescu, la editologul Valentin Coșereanu sau istoricii și criticii literari Tudor Nedelcea, Constantin Cubleșan, Mircea Popa, Stan V. Cristea ș.a., de ce nu regretatul medic psihiatru universitar de la Oradea, Cornel Cornuțiu (punând un diagnostic în lumina ultimelor cercetări de specialitate) și doctorul în „Eminescu europeanul”, Florian Copcea, care știm că are în pregătire pentru Editura Academiei o carte chiar despre „eminescologii de azi” din cultura românească…
Un tablou al preocupărilor în eminescologie din partea contemporanilor noștri este, desigur, mai larg, acesta aducând noutăți nu numai la nivelul analizei operei și comentariului hermeneutic, dar și în planul istoriei literare, având în vedere atâtea contribuții reale, cu inedite informații, în legătura cu trecerea poetului și zile de sejur mai scurt sau mai lung prin provinciile istorice românești. Vorba poetului dintr-un editorial din 1882: „Întâmplarea a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul român din apele Nistrului începând, în cruciş şi în curmeziş, până în Tisa şi Dunăre“.
Însă, după cum aprecia D. Vatamaniuc, „nu sunt multe localități din țară care să poată revendica pe bază de documente prezența poetului nostru național” (precum, bunăoară, cele două luni ale «momentul Florești» din Oltenia sau o lună și jumătate petrecută în 1885 la Odessa-Liman). Sub acest aspect, au apărut în anii din urmă lucrări foarte documentate asupra prezenței poetului (cu diferite prilejuri, în interes personal sau în contextul mai larg al biografiei sale culturale) în diferite localități din Bucovina, Ardeal, Muntenia, Banat, Oltenia, Dobrogea, Basarabia. Despre prezența poetului la Băile Liman de lângă Odessa în vara lui 1885 s-au scris câteva lucrări din care amintim: Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu, 1990; Victor Crăciun, Eminescu la Odessa și Kuialnik, 2010 ș.a.
Avem, așadar, o „bibliografie Eminescu” itinerantă intrată în atenția eminescologilor (vezi ca model: „Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu. Secolul XIX”, Vol. II, Ed. Saeculum I.O., Buc., 2002). În virtutea „localismului creator”, există în domeniu lucrări semnate de Lucian Drimba (Eminescu la „Familia“ Oradea, 1994), Ion Itu (Eminescu şi Braşovul, 1990), Ion Funeriu (Eminescu şi Ţara Făgăraşului), Ion Buzaşi (Eminescu şi Blajul, 1994), Ionel Bota (Eminescu şi Oraviţa, ed II. 2002), Nicolae Bellu (Eminescu şi Oltenia, 1995), Stan V. Cristea (Eminescu și Teleormanul, 2014), Zenovie Cârlugea (Mihai Eminescu – drumuri și popasuri în Gorj, 2016) ş.a.
O încercare de catagrafiere a „eminescologiei de azi” trebuie să aibă în vedere fenomenul istorico-literar în totalitate, repertoriind toate „cuceririle” de până acum (achiziții istorico-literare și interpretări) și, evident, întrevăzând noi viziuni și metode de abordare, în pas cu specificul dezvoltării științelor literaturii și orizontul de așteptare al omului din mileniul III, mereu noul saeculum cu variabilele lui cultural-istorice…
Dincolo de aceste considerente, care nu sunt deloc gratuite, dimpotrivă, roditoare în planul desenării cât mai articulate a eminescologiei de la sfârșit de secol XX și început de mileniu III, considerăm lucrarea doamnei Mihaela Albu interesant plănuită, bine structurată și desigur binevenită, luminând noi aspecte din viața emigrației românești, pentru care Eminescu a fost un fel de portdrapel al conștiinței naționale, un mobilizator simbol cultural și spiritual al țării din sufletul diasporei atât de prigonită pe meridiane euro-atlantice.
Cartea a primit un onorant Premiu de excelență (2000 lei) pentru „cel mai bun volum de exegeză și editologie eminesciană”, oferit la Mănăstirea Putna de autoritățile sucevene, prin Centrul Cultural Bucovina și Societatea Scriitorilor Bucovineni, la 15 ianuarie 2022, în cadrul celei de-a XXXI-a ediții a Festivalului literar „Mihai Eminescu” (juriul: A.D.Rachieru, Th. Codreanu, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon și Ioan Holban).
Este, altfel zis, o răsplătire modestă a unei munci consecvente și pe deplin materializate în reușite indiscutabile, admirabile, autoarea fiind azi printre puținii cercetători rămași credincioși idealului de recuperare a culturii și literaturii din exilul românesc postbelic, parte integrantă a Tabloului Național de valori care, iată, trebuie adusă „acasă” pentru totdeauna. Și aducerea lui Eminescu „acasă” odată cu repatrierea prigoniților este o „lecție” de istorie culturală și politică, căci – așa cum scria Vintilă Horia, astfel gândind și Cioran, ba mulți din oamenii de cultură care au pătimit prin închisorile comuniste – niciuna dintre ideologii, capitalistă sau comunistă, nu au putut rezolva „marile probleme ale omenirii actuale”. Eminescu „a spus despre amândouă tot ce trebuie spus acum mai bine de o sută de ani”, gândind „o țară (de la terra) care implica o înclinare, cât și o proiecție în viitor, pe deasupra oricărui fel de ideologie și de interese imediate” : „Peste încă o sută de ani deci tot despre el vom vorbi și în același fel. Sau, de nu, Pământul va fi mut ca o lebădă.” („Stindardul românilor”, München, nr. 25-26/ 1989).
Pentru coperțile volumului, autoarea a ales două dintre cele mai reprezentative opere sculpturale din exil, capul de martir în marmoră albă, olimpian, abstras în nirvana al lui Nicăpetre (1936-2008) de la Montreal (cop.I) și, pe coperta a IV-a, statuia de bronz (1989) a lui Ion Vlad de la Paris (1920-1992), din preajma Bisericii ortodoxe (la care a slujit Brâncuși) și în apropierea Universității Sorbona, cu indicația: „Le plus grande poete roumain. Le dernier grand romantique européenne.” Paris și Montreal – spații euro-atlantice reprezentative pentru exilul românesc – de unde Eminescu veghează nu atât propria-i eternitate cât destinul, mereu în vremelnice neașezări, al neamului românesc.
În totul, antologia de studii și articole despre Eminescu și opera sa pune în valoare dimensiunea culturală și literar-estetică a emigrației românești, care, iată, se întoarce, acasă, „cu Eminescu de mână”, cu multiple semnificații, într-un justițiar spirit al vremurilor și cu pilda că arta este indestructibilă, dincolo de orice constrângeri cenzurale, sisteme politice, tiranii ideologice…
Tg.-Jiu, 26-27 martie 2022
ZENOVIE CÂRLUGEA