Curând vom intra în Sfântul şi Marele Post. De fapt, am (şi) intrat, deja, în perioada bisericească a Triodului!…Învăţătura Bisericii noastre despre Postul Ortodox – cu foloasele şi cu binecuvântările lui…
Introducere
În teologia ortodoxă contemporană, problema postului se află printre preocupările principale. Având în vedere stadiul actual al discuţiilor privitoare la aceasta temă, în cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte ale acestei probleme, insistând mai ales asupra fundamentelor scripturistice şi asupra unor tratări ale Sfinţilor Părinţi din Biserica primară. De asemenea, postul este si un mijloc de desăvârşire morală, dar şi o cale de ajutorare a aproapelui din prisosul adunat prin renunţarea benevolă la consumarea îndreptăţită a bunurilor[1].
Fiindcă despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durată s-a scris detaliat şi limpede în multe rânduri şi in multe locuri, iar părerile teologilor români cu privire la readaptarea dispoziţiilor care reglementează postul au fost prezentate pe larg, vom înfăţişa postul din punctul de vedere al Sfântului Casian Romanul şi al Sfântului Vasile cel Mare, primul înfăţişând postul într-o viziune cu totul nouă şi cu totul străină multor creştini în zilele noastre, iar cel de-al doilea fiind unul din cei mai mari Sfinţi Părinţi care a putut să-i dea Răsăritul.
Majoritatea creştinilor în zilele noastre ştiu tradiţionala definiţie a postului, înţelegând prin post o simplă abţinere de la anumite mâncăruri şi băuturi, neştiind controversele acestei teme ce s-au purtat între Răsărit şi Apus mai ales în epoca creştinismului primar, neştiind că Sfinţii Părinţi au dezvoltat pe această temă care la prima vedere pare simplă o adevărată Învăţătura de Credinţă pe care Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată până în zilele noastre[2].
Postul în viziunea ortodoxă este un mijloc de elevaţie sufletească, de dominare a sufletului asupra patimilor trupeşti. Postul îl debarasează şi-l uşurează pe creştin de toate ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean care aduc “întunecare gândurilor şi tulburare cugetelor”. El este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi un exerciţiu care pune început virtuţilor de tot felul. Pentru creştinul ortodox, postul este condiţie pentru dobândirea sfinţeniei. În concepţia ortodoxă între post şi sfinţenie există o corelaţie strânsă. Ea este exprimată şi în felul în care reprezentăm pe sfinţi în iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subţiate şi transfigurate, datorită postului. Postul este o caracteristică prin excelenţă a Ortodoxiei şi o amprentă a creştinismului ortodox, în mentalitatea ortodoxă populară cel care nu posteşte este considerat spurcat şi păgân.
După perioada apostolică, literatura teologică a părinţilor şi scriitorilor bisericeşti înfăţişează menţiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoli arată că creştinii trebuie să postească miercurea şi vinerea, în amintirea evenimentelor triste din viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos: prinderea şi răstignirea Sa pe cruce. Sfântul Clement Romanul, în a doua Epistola către Corinteni, vorbind de legătura dintre rugăciune şi post, arată că “mai bun este postul decât rugăciunea”[3]. Începând din epoca apostolică şi post apostolică, postul de miercuri şi de vineri, ca si cel al Paştelui, (Postul Mare) au devenit pentru creştini o instituţie sfânta şi venerabilă. Astfel, canonul 69 apostolic accentuează porunca postului pentru membrii Bisericii: “Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ, nu posteşte sfântul şi marele post al Paştilor sau Miercurea sau Vinerea, să se caterisească… iar daca va fi laic sa se afurisească”.
Postul în viziunea Sfântului Ioan Casian Romanul
Sfântul Casian Romanul în lucrarea sa „Despre cele opt gânduri ale răutăţii”[4] tratează postul dintr-o viziune cu totul diferită faţă de alţi Sfinţi Părinţi, fără să pună accent pe rânduiala Bisericii sau pe învăţăturile dezvoltate în epoca primară, tratează postul din perspectivă scripturistică şi o viziune mai mult personală.
Primul din cele opt gânduri ale răutăţii este numit „Despre înfrânarea pântecului”[5], astfel este numit postul la Sfântul Casian. Un post mult mai folositor atât pentru trup cât şi pentru suflet nu este postul pe o anumită perioadă, ci postul ţinut în fiecare zi. Sfântul Casian nu pune accentul pe zilele în care trebuie creştinul să postească sau modul cum să postească, el spune despre putinţele fiecărui creştin în parte pentru că nu toţi au aceeaşi putere de postire şi nu tot omul de rând poate să postească precum monahii, ci fiecare trebuie să postească după putinţa sa. Un exemplu foarte frumos îl împrumută de la Sfinţii Părinţi zicând: „Şi au zis Părinţii că unul mâncând două litre de pâine este încă flămând, iar altul mâncând o litră sau şase uncii[6], se satură”[7].
Postul în viziunea Sfântului Părinte este acela ca întotdeauna cel ce este la masă să se ferească de săturarea pântecului, căci odată cu aceasta vin alte patimi precum gândul curviei. Sfântul Casian îi îndeamnă pe creştini să nu se amăgească că postesc, dar ei mănâncă până la îmbuibarea pântecului, pentru că nu contează cu ce se satură pântecul, fie ea şi numai apă, duhul curviei apare şi odată ce apare este aproape imposibil de alungat. Căci până şi Sodoma nu s-a îmbuibat cu vin şi alte bunătăţi, ci îmbuibarea cu pâine după cum zice Proorocul[8]. Inima devine puternică nu când trupul îi dă ceea ce doreşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea pentru că plăcerile vin de la cel necurat şi întinând trupul întinează şi inima astfel creştinul depărtându-se de Dumnezeu şi uitându-L pe Acesta. Primirea hranei cu socoteală dă trupului sănătate şi nu îi ia sfinţenia, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Grija trupului să nu o faceţi spre pofte”[9]Sfântul Casian ne aminteşte totuşi că deşi nepunând accent pe celelalte părţi ale postului ele nu trebuie să lipsească pentru că sufletul nu se poate curăţi fără celelalte virtuţi, pentru că îmbuibându-se cu mâncare creştinul nu mai are forţă să se lupte cu dracu şi cu ispitele pe care acesta le aduce spre cel ce mai înainte a mâncat cu nesaţ. Creştinul numai prin post, priveghere, citirea Sfintelor Scripturi şi încercarea de a-şi însuşi cât mai multe virtuţi poate să-şi mântuiască sufletul şi să ajungă la scopul pentru care a fost creat acela de a se asemăna cu Dumnezeu.
Cu toate că şi alţi Sfinţi Părinţi au vorbit şi au scris despre post, Sfântul Casian Romanul este unul din puţinii care pune accent pe această latură a postului, majoritatea dintre aceştia încercând să expună fundamentele scripturistice ale postului sau o rânduială exactă a postului, rânduială după care creştinul să se ghideze şi să înainteze în virtute şi în credinţă, alţii au scris despre diferenţele interconfesionale cu privire la post, dar Sfântul Casian a fost printre puţinii care s-a legat de acest aspect al putinţei şi al înfrânării.
Fundamente scripturistice cu privire la post
Postul, ca abţinere totală sau parţială de la anumite feluri de mâncare, pe o perioadă mai mică sau mai mare este o practică foarte veche. El este o poruncă divină pe care o găsim formulată chiar de la începutul creaţiei când Dumnezeu se adresează primului om zicându-i: “Din toţi pomii din răi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”[10]. Aceasta îl îndreptăţeşte pe Sfântul Vasile cel Mare să afirme că “postul este de aceeaşi vârstă cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat în Paradis”[11]. Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o în urma unui post de 40 de zile, reglementează în amănunt dispoziţiile privitoare la post în Vechiul Testament, precizând mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curăţirii sau ispăşirii din ziua a zecea a lunii a şaptea, când sufletele trebuie smerite prin post[12]. La acestea s-au adăugat alte posturi generale în diverse luni (a patra, a cincea, a şasea şi a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singură zi. Cu vremea, evreii au ajuns să postească în fiecare lună câte o zi, iar cei mai zeloşi (fariseii) cate două zile pe săptămână, luni şi joi: „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din tot ce câştig”[13]. Vechiul Testament mai aminteşte şi de posturi generale speciale, practicate şi în diverse împrejurări triste din viaţa poporului evreu ori pentru înlăturarea unor pedepse divine[14]. De asemenea, în Vechiul Testament se practică şi postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile[15], al lui Daniil în Babilon, de trei săptămâni[16], al regelui David[17], al proorocului Ilie[18] şi al prorociţei Ana[19]. Atât posturile generale cât şi cele particulare erau însoţite de acte de pocăinţă, postul urmărind smerenia în faţa lui Dumnezeu şi diminuarea poftelor trupeşti.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a postit şi El înainte de începutul activităţii Sale publice. După postul Său de 40 de zile, în pustiu, El a început propovăduirea, arătând strânsa corelaţie în procesul de desăvârşire morală[20]. El a învăţat şi pe ucenicii Săi cum să postească, accentuând starea sufletească corespunzătoare acestui act care nu trebuie făcut de formă[21]. De asemenea, El a arătat că postul trebuie însoţit de rugăciune, fiind un mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolului[22]. De altfel, în multe locuri din Noul Testament, postul este recomandat ca mijloc de îndreptare, de elevaţie spirituală şi de pocăinţă[23].
După exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, postul a fost practicat şi de Sfinţii Apostoli mai ales înainte de a începe lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei. Au postit şi au învăţat şi pe ucenicii şi urmaşii lor să practice postul unit cu rugăciunea[24]. Etimologic, postul este definit ca o perioadă de timp care precede o sărbătoare. De asemenea acest termen se referă la înfrânarea sau abţinerea totală de la mâncare şi băutură pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă, practică întâlnită în multe religii ale lumii[25]. „Chiar de la început, făcând Dumnezeu pe om l-a dat şi 1-a predat în mâinile postului şi ca unei mame iubitoare şi ca unui dascăl iscusit i-a încredinţat mântuirea lui “(Sfântul Vasile cel Mare). Postul este înfrânarea de la toate mâncărurile sau la caz de boală numai de unele, de asemenea şi de băuturi şi de toate cele lumeşti şi de toate poftele rele. încă şi pentru a ucide poftele trupului şi a primi harul lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament întâlnim harul postirilor prin proorocul Isaia, care lepădând postul iudaic ne arată adevăratul post. De multe ori noi ne gândim cu tristeţe la perioadele de post care se apropie „cel trist nu primeşte cunună, iar cel care suspină nu biruie”[26]. Postul este metoda cea mai eficientă de a omorî păcatul ascuns în adâncul nostru. Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să alergăm cu bucurie la darul postului, unul nou şi mereu în floare[27]. Ştim că Moise prin post s-a urcat pe munte, chiar dacă jos la poalele muntelui lăcomia la mâncare i-a înnebunit pe oameni să se închine idolilor: „poporul, spune Scriptura, s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-a sculat să joace”. Dacă Moise n-ar fi fost înarmat cu postul, n-ar fi îndrăznit să se apropie, nici n-ar fi cutezat să intre în nor.
Prin post am primit poruncile scrise, iar ,,postul naşte pe profeţi, întăreşte pe cei puternici; postul înţelepţeşte pe legiuitori; postul este bun talisman al sufletului, tovarăş credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exerciţiu pentru atleţii credinţei. Mai mult, chipul în care au trăit oamenii în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că, ducând o viaţă îngerească, ajunseseră prin cumpătare la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om”[28].
Concluzie
După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuşi să amintim că oricât de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială şi tulburare. Altfel spus, va fi o adevărată luptă, şi probabil că vom cădea de multe ori. Dar adevărata descoperire a vieţii creştine ca luptă şi nevoinţă reprezintă trăsătura esenţială a postiri. O credinţă care nu a biruit îndoielile şi ispita este rar o credinţă adevărată. Din păcate, în viaţa creştină nu este posibil niciun progres fără amara experienţă a căderilor. Prea mulţi încep postirea cu entuziasm şi renunţă după prima cădere. Dacă după ce am căzut şi ne-am supus poftelor şi patimilor noastre reluăm totul de la capăt şi nu renunţăm indiferent de câte ori cădem mai devreme sau mai târziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovniceşti. Între sfinţenie şi cinismul care ne trezeşte din orice iluzie se află marea şi dumnezeiasca virtute a răbdării – răbdarea, mai întâi de toate, cu noi înşine. Nu există un drum mai scurt către sfinţenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Aşadar, este mai bine şi mai sigur să începem de la un minimum – doar cu puţin peste posibilităţile noastre fireşti – şi să creştem efortul nostru puţin câte puţin, decât să încercăm să sărim foarte sus la început şi să ne rupem câteva oase când revenim pe pământ. Pe scurt: de la un post simbolic şi nominal – postul ca obligaţie şi obicei – trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat şi smerit, dar consecvent şi serios. Să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca atare – amintindu-ne, totuşi, că nu există post, fără stârnirea acestei capacităţi, fără a introduce în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască, cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.
Dr. Stelian Gomboş