Întotdeauna am considerat că scrisul este ca un fel de spovedanie, unde scriitorul se întâlneşte cu cititorul. Căruia, ca unui prieten vechi sau nou îi mărturiseşte o întâmplare, o părere, o bucurie sau o durere. De aceea, cuvintele trebuie plăsmuite mai întâi din iubire, şi apoi trecute pe hârtie. Fiindcă sentimentele noastre se pot transmite cu uşurinţă şi celorlalţi.
Iar această întâlnire cu cititorul aş compara-o cu cea pe care o avem cu un preot. În faţa căruia ne exprimăm gândurile folosind vorbe frumoase şi pe un ton calm, ştiind că la această taină e prezent şi Cel de Sus. Deci nu cunosc situaţii în care vreun credincios să se mărturisească cu ţipete şi-njurături, aşa cum procedează, mai nou, unii scriitori de-ai noştri, care, nu ştiu de ce, aleg să scrie cu ură. Crezând că dacă vor folosi cuvinte urâte, se vor face mai bine înţeleşi.
Aşa că acesta trece-n acţiune şi într-un text scurt încearcă să ne convingă că facem parte dintr-un popor tâmpit, suntem tâmpiţi, vorbim, gândim şi ne mirăm ca tâmpiţii.
Şi, deşi omul vrea să evidenţieze pe alocuri unele adevăruri, acestea se pierd printre toate reluările cuvântului „tâmpit” pe care le foloseşte în pretenţia lui de scriitor de vreo 30 de ori, ca şi cum n-ar mai trebui să-l uităm niciodată. Însă, aş vrea totuşi să-i reamintesc acestuia că neamul nostru românesc ne-a dăruit mulţi oameni de valoare, care au făcut cu adevărat istorie. Intelectuali care s-au sacrificat şi au murit pentru ţară, tocmai ca inima acestei aşchii de pământ să rămână întotdeauna vie. Iar dacă cineva se consideră tâmpit, e dreptul lui. Dar, nu-ţi permite nimeni să-ţi numeşti astfel şi neamul. Ci să-ţi aminteşti că, dacă eşti scriitor, ai datoria să participi la educarea lui, rostind întotdeauna adevărul. Însă el trebuie spus cu bunătate, fiindcă, în caz contrar, acesta va mirosi a minciună.
Ţipă la un copil şi spune-i să nu se tăvălească în noroi şi nu te va asculta. Zi-i cu blândeţe şi poate îi vei da de gândit!
Asumaţi-vă ceea ce scrieţi. Vreţi să convingeţi, veniţi cu argumente şi gânduri bune! Nu trădaţi cuvintele, pentru că ele sunt materia primă cu care lucraţi. Iar cu răul nimeni n-a învăţat pe nimeni. Acest lucru ştiind să-l înfăptuiască numai iubirea.
Doina Dabija