◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.02.2024

Elemente tradiționale din istoria muzicală a Japoniei

Muzica Gagaku își are începuturile în secolul al VI-lea, când a fost luată sub patronajul Curții Imperiale, rădăcinile ei fiind zămislite prin muzica  chineză, indiană și coreeană; ultima,  având se pare prima influență care a determinat nașterea Gagaku, prin secolul al V-lea.

Formarea primei orchestre Gagaku, a fost favorizată de înființarea „Gagaku-ryō – Biroul de muzică imperială” fiind constituit în marea sa majoritate din muzicieni de la curtea Tang, la care s-au adăugat mulți coreeni.

Muzica Imperială Gagaku folosea o gamă largă de instrumente muzicale. Astfel putem exemplifica tobele extrem de mari Da-daiko (Alves, William (2012). Music of the Peoples of the World (3rd ed.). Cengage Learning. ISBN 1133712304.); Tsuri-daiko (kanji: ); de asemenea, numit gaku-daiko (kanji: ), – un tambur mare japonez agățat la care se bate cu două bețe pe o singură parte, fiind folosit în principal în orchestra bugaku-, (Blades, J. Percussion Instruments and Their History. Bold Strummer Ltd. 1970 ISBN 978-0933224612); Kakko „(羯鼓 sau ) –  un tambur japonez cu două capete, care diferă de Taiko prin felul în care pielea este întinsă, la fel ca Shime-Daiko și tsuzumi, pielea fiind întinsă pe cercuri metalice înainte de a fi așezate pe corp, cele două capete fiind legate și strânse unul de celălalt, făcându-le tensionate. Tobele Kakko sunt de obicei așezate pe părțile laterale pe standuri, astfel încât să poată fi jucate cu bastoane numite Bachi pe ambele capete” … și  San-no-Tsudzumi () sau Tsuzumi” – un tambur de mână de origine japoneză, alcătuit dintr-un corp din lemn în formă de clepsidră tensionat, cu două capete de tambur cu cordoane care pot fi presate sau eliberate pentru a crește sau a reduce tensiunea respectivelor capete, acest mecanism permițând jucătorului să ridice sau să coboare înălțimea tamburului în timpul jocului, spre deosebire de tamburul vorbitor african”(Matsumiya, Suiho. „Traditional Music in Japan To-Day: Its Stability and Evolution”. Journal of the International Folk Music Council, Vol. 11 1959, p. 65-66.).

Printre instrumentele musicale cu coarde folosite în orchestra Gagacu, putem exemplifica: Yamatogoto – numit și wagon și azumagoto – „un instrument cu șapte coarde, care spre deosebire de instrumentele de koto și alte coarde, este considerat a fi cu adevărat nativă în Japonia și nu importată din Asia continentală, ambele nume traducându-se literalmente ca „instrument japonez cu coarde (Ming, B,  „Tsuzumi and its role in Indian folklore”, Webs, 2016,  republicat în data de 26 – 01 – 2016); Gaku-so „(sau pur și simplu so) – un instrument orizontal cu 13 coarde (William P. Malm, Traditional Japanese Music and Musical Instruments. Kodansha International, 2000, p. 51–54. ISBN 978-4-7700-2395-7.);

și Gaku-biwa (sau biwa琵琶) – un instrument muzical japonez care seamănă oarecum cu lăuta, cu 4 coarde și 4 tastiere și având la origine instrumentul chinezesc Pipa. „În sudul insulei Kyūshū, mōsō biwa, o biwa ceva mai mică decât cea folosită la curtea imperială din Kyoto, era folosită de menestreli orbi care recitau sutre ca să „înduioșeze” zeii pământului, acești menestreli călătorind din loc în loc și acceptând cereri ale localnicilor, deseori țărani, de a-i ajuta cu înduioșarea vreunui zeu pe care credeau că l-au supărat cu ceva. Muzica lor a devenit cunoscută cu timpul drept kōjin biwa, numită după zeii Kōjin (zeii protectori ai caselor), ei fiind cunoscuți sub numele de biwa hōshi” (William P. Malm, Traditional Japanese Music and Musical Instruments. Kodansha International, 2000, p. 51–54. ISBN 978-4-7700-2395-7.).

La secțiunea instrumentelor de suflat putem prezenta: Hichiriki „( ) – un instrument de trestie dublă, asemănătoare cu un flaut, la care Interpretarea este dificilă  datorită în parte configurației duble a stufului, Hichiriki având o gaură cilindrică și astfel sunetul său fiind similar cu cel al unui clarinet, punctul și ornamentarea (în special tonurile de îndoire) fiind controlate în mare măsură cu embouchura,  fiind unul dintre instrumentele „sacre” care se  aude adesea la nunțile din religia Shinto din Japonia, cu toate că sunetul său este deseori descris ca fiind bântuit” ( ^Nakamura, Ryoko, Maria, „Hideki Togi out to gagaku your world”. The Japan Times, 29. 12. 2012 republicat în data de 23. 03. 2009.);  Ryūteki ( , literar „flaut de dragon”) – un instrument japonez de suflat transversal din bambus,  a cărui sunet – ryūteki – îi reprezintă pe dragonii care urcă cerul între luminile cerești (reprezentate de shō ) și poporul pământului (reprezentat de hichiriki ). Ryūteki este ținut orizontal, are șapte găuri și are o lungime de 40 centimetri și un diametru interior de 1,3 centimetri, spre deosebire de flautul occidental, găurile nu sunt acoperite de vârfurile degetelor, ci se folosește mai degrabă partea lată a degetului, acest lucru permițând un control mai bun al tehnicilor „semi-holing” și a notelor cromatice, prin ridicarea pur și simplu a degetului ușor deasupra găurilor” (^ Ron Korb’s Asian Flute Gallery features description and drawing of the Ryuteki and other Japanese flutes) și  Shō, care este poate cel mai exotic instrument Gagaku, fiind compus din 17 fluiere care formează un cerc (două din fluiere fiind mute, ele fiind reținute doar pentru a completa forma de cerc a instrumentului).

Toate aceste instrumente muzicale sunt așezate în orchestră ținând cont de  stilul de muzică care este interpretat. De exemplu, „pentru stilul Tō-gaku (唐楽) (muzica de curte cu rădăcini în muzica de curte chinezească și indiană) se folosesc 3 sho, 3 hichiriki, 3 ryuteki, 2 biwa, 2 gaku-so, și câte un kakko,  shoko și taiko.  De asemenea, Muzica Gagaku folosește 12 tonuri cromatice de bază, două game (ryo și ritsu), și șase tonalități (3 ritsu și 3 ryo). Există trei structuri ritmice de bază: nobe-byōshi (8 măsuri, pentru melodii lente), haya-byōshi (4 măsuri, pentru melodii cu tempo mediu) și ose-byōshi (2 măsuri, pentru melodii cu tempo rapid)” (Garfias, Robert. „Gradual Modifications of the Gagaku Tradition” Ethnomusicology, Vol. 4, Nr. 1. (Ian., 1960), p. 16-19.).

 

Melodia „Seinarukana” („Sfânt este Domnul”)

O să prezint în continuare o lucrare japoneză religioasă în exclusivitate mondială, un produs al școlii componistice – muzicologice sătmărene, lucrare numită „Seinarukana” („Sfânt este Domnul”), lucrarea care poate fi interpretată  „a capella” (fără orchestrație) sau cu acompaniament de orgă.

Partitura ritmică este formată din măsuri extinse între 11/8  și 16/8, scrierea contrapunctică fiind formată în marea majoritate din intervalele muzicale 1p; 2M, pe alocuri întâlnind și 2m; 3m; 3M; 5p

Din punct de vedere al valorilor de note, optimea este valoarea care domină partitura, pătrimea având rolul de a marca sfârșitul versurilor, pentru respirație și formarea sensului interpretării, sau pentru a schimba matricea ritmică a interpretării, ritmul aparent aritmic, acordând piesei valoarea de melodie continuă, învăluitoare și vie cu o dinamică apropiată de natură. Acest lucru poate fi verificat și prin faptul că piesa se încheie prin repetarea notei medii SOL, notă care are o valoare de sensibilă ascendentă și care arată că omul încontinuu, fără sfârșit, trebuie să îl laude pe Dumnezeu pentru Sfințenia Sa.

 

Valeriu Ioan

(Revista UZP nr. 32/2023)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *