Este cea a simpaticului şi melancolicului Marin Moraru (n. 31 ian. 1937-d. 21 aug. 2016, Bucureşti). Cel care şi-a trăit viaţa, cu har şi cu dar, pe această tot mai neîncăpătoare, zgomotoasă şi imprevizibilă Scenă a Lumii. Ca urmare mi-au rămas întipărite în minte, deopotrivă, rostirile sale meşteşugite, pauzele meditative nevorbite ca şi firescul chipului său. Gesturile sale scenice de o copleşitoare simplitate şi naturaleţe. Vădind un talent actoricesc inimitabil! Dovadă că şi atunci când îl priveai sau îl auzeai vorbind, cu greu întrezăreai actorul din el. Mai degrabă aveai revelaţia adevăratului prototip al omului adevărat, cinstit, sincer, modest, trist şi îngândurat! Tot aşa cum avea să se stingă din viaţă, la vărsta împlinită de 79 de ani.
Şi o mărturisire mai personală: Era într-o zi dintr-o mult prea blândă şi întârziată toamnă, a nu mai ştiu cărui an. Ne întâlnisem, aproape întâmplător, în „Casa-Muzeu” a familiei poetului Octavian Goga (1881-1938) din Răşinarii Mărginimii Sibiului. Pe ocrotitorii-custozi ai acelui blând şi cuminte loc, plin de poezie şi încărcat cu dragi şi vechi amintiri, îi provocasem să-mi fie interlocutori la un fel de poveşti povestitoare radiofonice. Iar ispita reportericească era cu atât mai mare cu aveam în faţa microfonului pe plăcuta actriţă Ilinca Tomoroveanu (neapoata, dinspre mama poetului răşinărean), precum şi pe soţul ei, distinsul actor Traian Stănescu. Numai că se nimerise să se afle în acea casă şi bunul lor prieten şi coleg de scenă, sfiosul şi tăcutul actor Marin Moraru. Copleşit de emoţie, încercam un interviu cu cei doi soţi, în vreme ce stingherul şi modestul lor musafir bucureştean „frunzărea” cu privirea ochilor şi cu căldura inimii sale, vechi poze-document şi sfinte icoane. De teamă ca nu cumva să ne tulbure gândurile şi vorbele, îndrăgitul actor păşea încet încet, furişându-se în grădina bătrânilor meri şi peri, încărcaţi de roade. Era evident că acel Om, tare drag inimii mele, avea un fel aparte nu numai de a fii dar şi de a trăii! Fiei ţărâna uşoară, somnul lin şi amintirea veşnică! Iar chipul său blând şi melancolic, cu ochii lui mari, miraţi şi întrebători să rămână stavilă în calea nemiloasei uitări omeneşti!
Notă:
Joi, 31 ianuarie, a fost ziua lui de naştere. Ca urmare, dacă ar mai fi trăit împlinea vârsta de 82 de ani. Şi atunci, cu siguranţă că ne-ar fi spus, în sfârşit, nu numai unde se află strada Sapienţei (motivul dramatic al unei savuroase scenete televizate), dar şi cât de mult i-a îndrăgit şi apreciat pe cei doi parteneri ai săi, de mare talent, distribuţi în piesa „Take, Ianke şi Cadâr”, a dramaturgului Victor Ioan Popa (1895-1946). Din păcate, trecuţi şi ei la cele veşnice. În rolul românului-comerciant Tache, Gheorghe Dinică (1933-2008), în cel al lui Ianke, ovreul cu prăvălie la staradă, Radu Beligan (1918-2016), iar în cel al omenosului Cadîr, Marin Moraru (1937-2016).
PS: În Bucureştiul de astăzi, la parterul unuia dintre numeroasele blocuri de locuit, ale cartierului „Balta Albă”, trăieşte vărul meu Mircea Bizim, cu trei ani mai tânăr decât mine. Mama lui, tuşica Mărioara, odihnească-se în pace, era sora tatălui meu, român ardelean, de pe meleaguri agnitene şi sibiene. Soţul mătuşei mele şi, evident, tatăl lui Mircea, unchiul Constantin Bizim, era nu numai un om de mare şi aleasă omeni dar şi un vestit şi foarte căutat lăcătuş mecanic. Cel care a proiectat şi condus, între altele, şi lucrăile pentru construcţia din fier a gardului stradal şi ornamental al Restaurantului „Berlin”, din vecinătatea Casei Centrale a Arnatei din Bucureşti. Cu precizarea că el se trăgea de prin părţile Bârladului. Din spusele sale, ca şi din mărturisirile rudelor lui apropiate, vărul meu Mircea avea să afle cum că Cadârul din amintita piesă de teatru a lui Victor Ioan Popa era un unchi de-al tatălui său. De asemenea, că pus într-un anumit context în frază, cuvântul bizim (defapt, şi numele său de familie), defineşte, în limba turcă, omul bun la suflet. Un fel de româneştile expresii: „om-cum-se-cade” sau „om-tare-de-treabă”.
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR